Când am intrat în hotelul meu, aveam noroi până la genunchi și apa îmi picura din cozoroc pe tejghea. Pe site, ultima cameră costa 390 de lei. Băiatul de la recepție mi-a cerut 2.800, în numerar. I-am arătat prețul de pe telefon. A aruncat o privire spre duba mea și mi-a zis că scaunul șoferului se lasă destul de mult pe spate.
Nu mă mai văzuse. Soția mea, Lia, se ocupase de pensiunea de pe vale până când se îmbolnăvise, iar eu stătusem cu ea la Iași. După înmormântare, venisem pentru prima dată. Puteam să sun pe cineva și să cer toate cheile. Dar mi-am amintit ce întrebare punea Lia când ceva nu se lega. „Și cu omul următor ce facem?”
La două noaptea, cineva a bătut în geamul dubei. O femeie cu un ecuson pe care scria Dora mi-a întins un termos și o cheie. „Paisprezece e liberă. Dacă întreabă cineva, ai intrat să schimbi un robinet.” I-am spus cum mă cheamă. Și-a tras cheia înapoi o clipă. Apoi a deschis portiera. „Atunci trebuie să vedeți cu ochii dumneavoastră.”
M-a dus la capătul culoarului. Camera 14 avea trei paturi făcute, șase pături pe un raft și o pereche de galoși pentru copii sub calorifer. În sertarul noptierei am găsit caietul verde al Liei. Pe prima pagină scria că încăperea rămâne pentru oamenii pe care îi prinde viitura pe drum. Cine putea plătea, plătea cât costa spălatul așternuturilor.
Dora păstrase bonurile. Recepția vindea camera la preț întreg pe vreme bună și o declara ocupată când drumul se închidea. Banii încasați separat nu apăreau în registru. Printre numele din caiet am recunoscut un electrician care lucrase pentru noi. L-am sunat dimineață. Venise cu doi copii și dormiseră toți trei în mașină, deși văzuseră fereastra goală.
Am chemat contabila să confrunte bonurile cu încasările. Am luat eu tura de noapte, iar la recepție am pus o singură foaie cu tarifele și un număr la care răspundea altcineva decât omul din tură. Dora a cerut ceva mai greu decât să-mi audă mulțumirile. Voia ca toți angajații, inclusiv femeia de la spălătorie, să poată deschide camera fără să ceară voie.
O lună mai târziu, primii care au dormit la paisprezece au fost un șofer de autobuz și soția lui. Dimineața au lăsat doi lei pentru detergent și o pungă de mere pe masa de la recepție. Dora a pus un măr lângă fotografia Liei. Iar eu, pentru prima oară de când murise, am simțit că pot trece prin hol fără să grăbesc pasul.