Lucram de trei ani la spălătoria spitalului când l-am cunoscut pe Sorin. Avea o fetiță de șapte ani, Ilinca, și un fel blând de a-i explica lucrurile care făcea salonul să pară mai puțin străin. Într-o după-amiază l-am găsit luptându-se cu două codițe.
I-am cerut peria și m-am așezat lângă copilă. După câteva zile, mă aștepta cu o cutie de agrafe. Sorin obosea repede, iar tratamentele nu mai aduceau veștile sperate. Nu m-a întrebat niciodată dacă am bani. M-a întrebat dacă aș putea rămâne aproape de Ilinca.
Eu îmi pierdusem fetița și soțul într-un accident cu mulți ani înainte. Nu-i povestisem aproape nimănui despre agrafa albastră pe care copilul meu o purta în ultima fotografie. În punga cu lucrurile recuperate după accident, agrafa nu se mai găsise.
Cu Sorin m-am căsătorit într-o dimineață de joi, fără petrecere, cu flori aduse de asistente. Nu am confundat nunta cu rezolvarea situației Ilincăi: înainte să moară, am mers împreună la oamenii care ne puteau ajuta cu actele și cu îngrijirea ei. Nu voiam să rămână singură între promisiuni.
Primul an după pierderea lui a fost greu. Ilinca se trezea noaptea și mă întreba dacă și eu am de gând să dispar. Într-o duminică am făcut ordine în cutiile aduse din casa lor. În cea cu agrafe se afla un obiect pe care l-am recunoscut înainte să-l ating.
Era fluturele albastru din fotografia fiicei mele, cu o aripă ciobită și o inițială zgâriată pe spate. Sub el, un bilet al lui Sorin explica totul. Lucrase în echipa care ajunsese la accident; găsise obiectul în ambulanță și încercase, fără succes, să afle cui să-l predea. Când îmi văzuse fotografia, înțelesese.
Ilinca m-a întrebat de ce plâng. I-am arătat cele două fotografii și i-am spus că nu trebuie să înlocuiască pe nimeni ca să fie iubită. S-a lipit de mine și a pus agrafa în cutie, între elasticele ei. De atunci, când îi împletesc părul, lasă întotdeauna un loc liber lângă ea.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.