Tata citea ziarul.
Am lăsat cheia pe masă.
—Îți trimit niște bani, a zis fără să mă privească.
—Nu-i vreau.
Patricia a râs scurt.
—Nu face dramă.
—Nu e dramă.
—E scârbă.
Am ieșit din casă cu valiza și albumul la piept.
M-am așezat pe o bancă, sub un copac înflorit.
Am deschis albumul.
Și atunci… a căzut un plic.
Galben.
Cu scrisul mamei.
„Pentru Camelia. Deschide doar dacă într-o zi te dau afară din propria casă.”
Mi s-a tăiat respirația.
Și încă nu știam că pentru ei… abia începea adevăratul dezastru.
Mâinile îmi tremurau când am desfăcut plicul.
Pentru o clipă, am ezitat.
Parcă mi-era teamă că, odată ce îl deschid, nimic nu va mai fi la fel.
Am inspirat adânc… și am rupt marginea.
Înăuntru era o foaie împăturită și un alt plic mai mic.
Am scos hârtia.
Era scrisul mamei. Îl recunoșteam dintr-o mie.
„Camelia,
Dacă citești asta, înseamnă că s-a întâmplat exact ceea ce m-am temut.
Știu cum e tatăl tău. Știu cât de repede poate uita… și cât de ușor poate fi influențat.
Dar vreau să știi un lucru: casa aceea nu este doar a lui.
Este și a ta.
Și nimeni nu are dreptul să te dea afară.”
Am simțit cum îmi dau lacrimile.
Am continuat să citesc.
„În plicul mic ai un act.
L-am făcut în liniște, fără să știe nimeni.
Jumătate din casă este pe numele tău.
Legal.
Cu semnături, cu notar, cu tot.”
Am rămas fără aer.
Mi-am dus mâna la gură.
Nu… nu se putea.
Am desfăcut plicul mic.
Înăuntru era copia actului.
Cu numele meu.
Cu semnătura mamei.
Cu ștampila.
Totul real.
Totul oficial.
Inima îmi bătea atât de tare încât îmi țiuiau urechile.
Mama știa.
Știa că asta se va întâmpla.
Și mă protejase… din timp.
Am stat câteva minute fără să mă mișc.
Apoi am șters lacrimile.
Și pentru prima dată de când plecasem de acasă… nu m-am mai simțit neputincioasă.
M-am simțit… dreaptă.
Am băgat actele în geantă.
M-am ridicat de pe bancă.
Și m-am întors.
—
Când am intrat în curte, Patricia era pe terasă, vorbind la telefon.
A tăcut imediat când m-a văzut.
—Ai uitat ceva?
—Da, am spus calm.
Tata a ieșit și el din casă.
Vizibil enervat.
—Ți-am spus să pleci.
Am dat din cap.
—Am plecat.
Am făcut un pas înainte.
—Dar mă întorc… în casa mea.
S-au uitat unul la altul.
Confuzi.
Am scos actele.
Le-am întins.
Tata le-a luat, iritat.
Dar pe măsură ce citea… fața i s-a schimbat.
Din enervare.
În șoc.
—Ce e asta…?
—Adevărul, am spus.
Patricia s-a apropiat.
—Ce se întâmplă?
El nu a răspuns imediat.
Doar a citit din nou.
Și din nou.
—Nu… nu e posibil…
—Ba da.
Am ridicat bărbia.
—Mama nu a lăsat totul la voia întâmplării.
Patricia a încercat să râdă.
—Hai, Ion, sigur e o prostie—
—Nu e, a spus el încet.
Vocea îi tremura.
Pentru prima dată.
—E real.
Liniștea s-a așternut peste curte.
Bruno a ieșit și el în ușă.
—Ce s-a întâmplat?
Nimeni nu i-a răspuns.
M-am uitat la ei.
Pe rând.
—De azi înainte, lucrurile se schimbă.
Vocea mea era calmă.
Sigură.
—Nu mă mai dați afară din casa mea.
Patricia a înlemnit.
Tata s-a așezat încet pe scaun.
Înfrânt.
Minciuna lui… se prăbușise.
Iar eu nu mai eram fata care pleca plângând.
Eram fata care se întorcea… și rămânea.