După înmormântare, casa s-a golit de tot ce însemna căldură.
Elena a simțit asta din prima seară.
Nu mai era nimeni care să o întrebe dacă a mâncat. Nimeni care să-i mângâie părul înainte de culcare. Doar liniștea apăsătoare și pașii grei ai tatălui prin curte.
Nadia a început să-și arate adevărata față.
La început, vorbe aruncate pe ton ascuțit.
— Mai repede!
— Iar ai uitat să mături prispa!
— La ce-ți trebuie școală? Fata trebuie să știe muncă, nu carte!
Tatăl nu spunea nimic. Stătea la masă, cu ochii în farfurie.
Într-o seară, Elena a auzit șoapte în bucătărie.
— Ce rost are s-o mai ții aici? — spunea Nadia. — Ne încurcă. O trimitem la oraș, la o școală-internat. Sau la vreo rudă. Nu putem trăi trei oameni din salariul tău și din ce scoatem din gospodărie.
Elenei i s-a strâns inima.
A doua zi, tatăl a chemat-o.
— Te-am înscris la o școală în Cluj. O să stai la cămin. Acolo o să-ți fie mai bine.
„Mai bine”.
Cuvântul ăsta a durut cel mai tare.
În seara dinaintea plecării, tanti Ana a venit cu o plăcintă cu brânză și o bancnotă de 100 de lei, mototolită.
— Să ai la tine, mamă. Pentru drum. Și să nu uiți cine ești.
Elena a plecat cu o valiză veche și cu ochii plini de lacrimi.
La cămin a fost greu.
Fetele râdeau de hainele ei simple. De accentul ei de la țară. De mâinile aspre.
Dar Elena știa să muncească.
Și mai știa ceva: să rabde.
A început să învețe noaptea, după stingere, la lumina telefonului. Învățătoarea din sat îi pusese în ghiozdan o carte și un bilet: „Ești mai puternică decât crezi.”
Anii au trecut.
Elena a prins drag de carte. A învățat cu îndârjire. A luat bursă. A intrat la facultate, tot în Cluj, la Asistență Socială.
Voia să ajute copii ca ea.
Într-o zi, după aproape zece ani, s-a întors în sat.
Casa părea mai mică. Gardul scorojit. Curtea pustie.
Tatăl ieșise la pensie. Nadia îmbătrânise.
Când au văzut-o coborând dintr-o mașină simplă, dar curată, cu o mapă sub braț, au rămas fără cuvinte.
— Am venit să vă spun că sunt bine, — a spus Elena calm. — Și că n-am murit de foame la oraș.
Tatăl și-a lăsat privirea în pământ.
Pentru prima dată, părea mic.
— Iartă-mă, — a murmurat el.
Elena s-a uitat la casa în care copilărise prea repede.
Nu mai simțea ură.
Doar liniște.
— V-am iertat demult, — a spus. — Dar viața mea o construiesc singură.
În aceeași toamnă, Elena a deschis în oraș un centru pentru copii din medii grele. Cu sprijin de la primărie și din fonduri strânse leu cu leu.
Pe peretele biroului ei a pus o fotografie cu cireșii în floare.
Ca să nu uite.
În prima zi, o fetiță timidă, cu ochii mari și umezi, a intrat și s-a așezat în fața ei.
Elena a zâmbit.
— Nu te teme. Aici e locul unde înveți să fii puternică.
Și pentru prima dată, povestea ei nu a mai fost despre durere.
A fost despre izbândă.