Mânerul valizei verzi mi se imprimase în palmă. După paisprezece ore cu două trenuri și un microbuz, ajunsesem la nunta singurului meu fiu cu douăzeci de minute înainte să înceapă masa. Mireasa m-a oprit chiar în ușă.
„Aici intră familia pentru poze. Vă rog să așteptați.” Îl crescusem singură pe Doru, dar pe fata asta o văzusem numai pe telefon. La convorbirile video mă aranjam. Acum aveam părul prins strâmb, bocanci de ploaie și rochia împăturită între două ziare, în valiză.
Înainte să apuc să-i spun cine sunt, am auzit vocea fiului meu. „Unde-ai găsit valiza aia?” Când a ieșit de după colț, se uita la mâner. Îl legase chiar el cu o curea de ghiozdan, la treisprezece ani, înaintea primei tabere.
„La mine în dulap, unde stă de-atunci”, i-am răspuns. A venit spre mine de parcă își amintise pe loc cât durează un drum de la noi până la el. Nora mea își scosese deja pantofii ca să treacă mai repede de prag. Mi-a cerut iertare și m-a întrebat de ce nu-i lăsasem să mă ia de la gară.
I-am arătat cele șapte apeluri date la un număr vechi pe care îl purtam de ani în agendă. Doru și-a acoperit ochii cu palma. Schimbase telefonul de serviciu în vară și uitase că mama lui încă suna la numărul salvat sub „băiatul meu”.
Prima fotografie de familie s-a făcut cu mine în bocanci. Pentru a doua m-am schimbat. Dar cea înrămată la ei în hol este prima. Mireasa ține valiza de mâner și pe mine de mână, iar Doru, în spatele nostru, se vede că abia a încetat să plângă.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.