Irina avea douăzeci și șapte de ani și își conducea mașina albastră la prima expoziție de automobile vechi. La ieșirea din oraș, un polițist i-a făcut semn să tragă pe dreapta. În spate clipea haotic o lampă pe care o verificase cu o seară înainte.
În timp ce colegul lui se uita la acte, agentul a întrebat-o la ce atelier își restaurase mașina. „În al meu”, a răspuns ea. O spusese de atâtea ori în ultima lună încât învățase să aștepte și întrebarea de după. De pe trotuar se oprise între timp un domn cu o pâine sub braț.
Irina a deschis capota să le arate instalația refăcută. Domnul a pășit până la bordură. „Sub suportul bateriei mai e sudura aia strâmbă?” a întrebat. Fata i-a făcut loc fără să se gândească. Nimeni de la expoziții n-ar fi știut să caute acolo.
Omul fusese tinichigiu la garajul unde lucrase bunicul ei. Într-o iarnă, povestea el, sudaseră suportul la lumina unui bec de frigider. De-atunci rămăsese înclinat ca un acoperiș. Irina îl îndreptase puțin, dar păstrase cusătura veche.
Lampa avea un contact slăbit. După ce l-au verificat și s-a aprins cum trebuie, polițiștii i-au urat drum bun. Domnul încă stătea pe trotuar cu pâinea la piept. Irina l-a întrebat dacă are treabă de neamânat. „Doar să ajungă pâinea acasă”, a zis el.
La expoziție au intrat împreună, după o scurtă oprire la soția lui. Pe fișa mașinii scria cine făcuse restaurarea. Dedesubt Irina a adăugat cu pixul două nume în dreptul cuvintelor „prima reparație”. Bătrânul a fotografiat eticheta înainte să fotografieze mașina.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.