Stăteam la stație să o iau pe Mara când autobuzul galben a deschis ușa și a rămas cu motorul pornit. Fiica mea avea un picior pe treaptă. Șoferul i-a făcut un semn blând să aștepte și le-a cerut copiilor să păstreze liniștea un minut. Am urcat fără să știu dacă i se făcuse rău.
Omul s-a lăsat pe vine lângă scaun și a scos o șapcă roșie, decolorată la cozoroc. Mara o pierduse în prima săptămână de școală, când luase autobuzul în direcția greșită. Îi scrisesem numele și numărul meu pe dinăuntru. Șoferul o găsise între banchete abia când a scos căptușeala să o spele.
În buzunarul mic al șepcii era și o hârtie. Mara desenase autobuzul, scaunul ei și o fată pe bancheta din față. Omul a întors desenul către mama acelei fete, care stătea chiar lângă mine. Fata se muta de luni în alt sat și nimeni din autobuz n-apucase să-i spună la revedere.
Le-a dat amândurora câte un minut să vorbească. Mara i-a mulțumit că îi făcuse cu mâna din autobuz când se pierduse. Cealaltă a zis că își învățase numărul mașinii uitându-se de fiecare dată cum caută Mara șapca. În spatele lor, doi băieți se uitau în altă parte, fiindcă începuseră să plângă.
Șoferul ne-a înmânat șapca și a oprit motorul. Îl chema nenea Sandu, dar copiii îi spuneau aproape toți „domnul șofer”. Atunci ne-a spus și el ceva. Se pensiona, iar dimineața urma să vină pe traseu, la aceeași oră, o altă persoană. Voise ca fetele să nu afle după ce se închid ușile.
A doua zi, la stație am fost cu cinci minute mai devreme. Mara a prins șapca roșie de gard și a lăsat în ea un bilet pentru omul care urma să conducă. I-a desenat locul din care se vede cel mai bine strada. Și l-a rugat, dacă are un minut în plus, să-i aștepte pe copiii care aleargă după autobuz.