Tata îmi arătase pe telefon o poză cu poarta. Lanțul dispăruse și în locul lui era un lacăt nou. „Am dat casa. Mama crede că n-o să mai urce scările oricum.” Bunica se afla încă în salonul de la etajul întâi. Își punea singură fesul alb și îmi cerea în fiecare dimineață să-i spun dacă au înflorit mușcatele.
Părinții mei aveau de ani buni casa pe numele lor. O primiseră cu promisiunea că ea poate locui acolo liniștită. Când au găsit cumpărătorul, i-au spus că bunica ține acolo doar niște lăzi. A trebuit să mă așez lângă patul ei și să citesc de pe telefon ce scrisese tata, ca să nu îndulcesc niciun cuvânt.
Peste două zile a venit și cumpărătorul. Îl sunasem să ne dea voie să ridicăm lucrurile. Cafeaua o băuse jos, în curte, la rând cu vizitatorii, deși avea mașină scumpă. Prima lui întrebare pentru bunica a fost dacă poate păstra fereastra joasă din camera din spate. Avea un semn ciudat în canatul din lemn.
Bunica i-a explicat că urma veche venea de la mânerul unui scaun cu rotile. Pe acolo îi dădea ceai vecinei care nu putea trece pragul, după ce se așeza lângă fereastră. Uneori, domnul Stan, fostul poștaș, își lăsa acolo scrisorile de sortat. Cine locuia la noi știa de fereastră.
Omul a făcut un pas spre pat și a spus că el a fost copilul pe care domnul Stan îl lua la împărțit scrisori. Cumpărase casa pentru fiica lui și nu se grăbea să mute pe nimeni. Au rămas să discute ce poate oferi el bunicii și ce trebuie să pună părinții mei în scris.
În iarnă am dus-o pe bunica să dea la geam primul ceai după externare. Cumpărătorul pusese o rampă până la intrare, iar părinții mei veniseră să aducă înapoi patul din camera mică. Tata a vrut să-i spună că au găsit o soluție. Bunica i-a făcut semn să se așeze. Avea trei întrebări și voia să le pună pe toate.