Andrei stătea pe prag cu gluga lăsată peste urechi și cu un troler aproape cât el. Fiica mea îmi zisese din mașină că are o delegație de două săptămâni. Nici măcar nu venise să-l îmbrățișeze înainte să plece. Pe mânerul valizei atârna iepurele de pluș cu urechea cusută de mine.
În valiză, sub pijamale, am dat de costumul de baie, patine și un dosar roșu cu hârtii de la grădiniță. Într-un buzunar găsisem și un plic cu banii numărați pe săptămâni. Erau destui pentru câteva luni. L-am întrebat pe Andrei ce-i spusese mama când împachetase costumul de baie.
„Că poate se face cald până se întoarce.” Mi-a zis-o în timp ce își căuta un biscuit. N-am mai întrebat nimic la masă. Am sunat-o pe fiica mea după ce a adormit și i-am spus ce se afla în valiză. A tăcut până am crezut că s-a întrerupt. Apoi mi-a dat adresa unde se oprise.
Era o garsonieră în renovare, într-un oraș vecin. Proprietara îi dădea două luni de chirie dacă zugrăvea și făcea curat. Fostul ei partener o urmărea când ieșea de la lucru. Îi fusese teamă să ne spună, fiindcă știa că aș hotărî să venim cu toții după ea înainte să fie gata să primească ajutor.
Am întrebat-o de ce are nevoie. Mi-a cerut să-l țin pe Andrei până avea lumină pe scară, încuietoare bună și o slujbă la care să poată ajunge cu autobuzul. A acceptat să discutăm la telefon și cu o persoană de la un serviciu local care o putea ajuta să-și facă un plan de siguranță.
Când s-a întors, a venit cu o cheie pentru noi și o pungă cu ghiocei. Andrei i-a arătat costumul de baie, deși afară mai era gheață la streașină. Fiica mea s-a așezat pe troler și i-a spus înainte de orice că vara era departe. Că în seara aceea puteau dormi împreună în casa lor.