Chelnerița se ținea cu două degete de masa mea când îmi lua comanda. Avea o pată de supă pe uniformă și un plasture pe degetul cu care ținea pixul. I-am spus că pot aștepta liniștit. Mi-a răspuns cu aceeași voce ca la toate mesele că durează doar un minut.
Când am plecat, am lăsat 500 de lei sub ceașcă și, lângă farfurie, o insignă veche din cositor. O purtam în portofel de la primul serviciu. Îi spusesem că lucrasem în restaurant și eu. În parcarea din spate a alergat după mine, încă ținând tava lipită de șold.
„Banii îi păstrez dacă dumneavoastră chiar ați vrut să-i lăsați. Asta cred că a căzut.” Mi-a arătat insigna. Pe spate erau zgâriate două litere. Fata le citise și o recunoscuse: aceeași insignă apărea într-o poză mică a bunicului ei, pusă după oglinda din bucătărie.
Lucrasem cu bunicul ei la gară. Când mama se îmbolnăvise, omul îmi dăduse, la urmă de tură, jumătate din ce câștigase el. Și îmi dăduse insigna ca să pot intra a doua zi în sala personalului, fără să mai aștept după șef. Nu mai auzisem de el de douăzeci de ani.
Chelnerița m-a invitat înapoi, după închidere, să bem un ceai la masa de lângă geam. Am rămas până a terminat de strâns scaunele. Banii i-a pus într-un plic pentru cursul de cofetar. Insigna a prins-o la buzunarul de la șorț și a zis că speră să țină acul.
M-am întors la același local la începutul verii. La tejghea am găsit șase prăjituri cu nucă pe o tăviță și un bilet cu numele ei. Am comandat una. Mi-a luat farfuria înainte să apuc s-o șterg de firimituri și a pus alte două. „Și bunicul făcea calculele numai după ce se sătura toată masa.”