Nae mă săruta pe tâmplă și eu făceam ochii mici din cauza soarelui. În spate se vedea o geamandură strâmbă. Era singura fotografie din tot concediul în care nu-mi țineam prosopul în fața burții. La întoarcerea de la Eforie am pus-o pe pagina mea, cu degetul încă lipicios de la o piersică.
Nora mea a scris prima. Zicea că la șaizeci și șapte de ani ar trebui să păstrez așa ceva în album, că și colegii băiatului nostru au internet. Au apărut două mutrițe care râdeau. Am deschis fotografia să o șterg, dar Nae mi-a cerut zece minute și telefonul.
La cină, Crina i-a explicat că îmi făcea un bine. „Lasă, mamă, că te pozez eu frumos, cu o rochie, în grădină.” Nae a pus între noi altă imagine de pe plajă. O făcuse cu câteva minute înainte, fără să îmi dau seama.
În ea se vedeau două dâre paralele pe nisipul ud. Urme de cadru. Era prima zi de după operația mea la șold în care intrasem singură în apă. Până atunci exersasem în bucătărie, între masă și frigider, iar el mergea cu spatele și făcea pe salvamarul. De asta râdeam în poza pe care Crina o găsea deplasată.
Nora mea a lăsat furculița jos. „De ce nu mi-ați zis?” Mi s-a părut cea mai cinstită întrebare din toată seara. I-am spus că îmi fusese mai ușor să povestesc despre marea rece decât despre lunile în care avusesem nevoie de cineva până și ca să ies din cadă. Dar că n-ar fi trebuit să-i datorez o operație ca să am voie să apar pe plajă.
Și-a șters comentariul și mi-a cerut fișierul să îl scoată pe hârtie. A venit duminică cu două exemplare. Unul stă la ea pe frigider. Pe al meu l-am pus lângă costumul de baie, în geanta de plajă. Nae a cumpărat deja bilete pentru anul viitor.