În prima după-amiază, domnul Toma m-a prins de mânecă între două rezerve. „Dacă te întreabă portarul, spune-i că ești fata mea. Altfel nu te mai lasă după șase.” Eram voluntară la hospice și aș fi putut să-i explic că aveam ecuson. În schimb, i-am zis „bine, tată”. Mi-a făcut cu ochiul. Amândoi știam ce mică înțelegere încheiaserăm.
Șase săptămâni i-am adus pere tari, ziarul de sâmbătă și vești inventate despre un motan care locuia sub geamul meu. În zilele rele nu spunea niciun cuvânt. Își apropia de pernă cutia din lemn de nuc pe care o ținea la fereastră și îmi bătea de două ori în palmă.
După înmormântare, un avocat m-a așteptat la poartă. Mi-a dat cutia și un avertisment destul de straniu. „Dacă o deschideți, mă tem că vă prinde în aceeași treabă în care m-a prins și pe mine.” Am găsit înăuntru un pumn de bilete de tren, un carnețel și fotografia mamei la douăzeci de ani, într-un palton vișiniu.
Am întors fotografia. Pe spate scria „primul salariu” și o dată din 1993. Mama se mutase atunci la Timișoara. O întrebasem de zeci de ori din ce trăise până își găsise slujbă. Îmi spusese mereu că mâncase covrigi. În carnețel, lângă numele ei, scria cu creionul „două luni în camera copiilor, bilet de tren, o pereche de ghete”.
Domnul Toma și soția lui găzduiseră ani întregi tineri care ieșeau din cămine și veneau în oraș să dea o probă sau să înceapă lucrul. Mama fusese una dintre ei. Avocatul, cel cu geanta lucioasă și cămașa albă, fusese altul. Niciunul nu știa de ceilalți până când au început să pună fotografii în aceeași cutie.
L-am întrebat pe avocat dacă bătrânul știuse cine sunt. A clătinat din cap. Eu însămi îi spusesem, în a doua săptămână, cum o chema pe mama. De atunci începuse să pună cutia între noi. În fundul ei, sub un bilet vechi, lipise o hârtie liniată. „Mai este întotdeauna cineva în gară”, scrisese, cu ultimele două litere aproape una peste alta.
În ianuarie am așteptat pe peron o fată care venea să dea examen la croitorie. Țineam în mână o pungă cu două pere și o cheie de rezervă. Îmi propusesem să-i spun câte ceva despre omul care pornise toată treaba. Când am văzut-o coborând cu valiza spartă, mi-a ieșit numai atât. „Vino, am lăsat lumina aprinsă.”