Când am ieșit să iau copilul de pe balconul închis, soacra mea i-a șoptit lui Paul: „Ascunde cutia până intră. Ea își dă seama imediat.” Stătuse cu băiatul nostru toată dimineața. Pe masă era o locomotivă de lemn pe care nu o cumpăraserăm noi.
N-am auzit răspunsul lui. Din cutie a venit un clinchet. Era un sunet ciudat de cunoscut, ca atunci când lovești cu lingurița un pahar subțire. Paul a închis capacul și a pus cutia în bufet.
Seara l-am întrebat ce trebuia să dispară din bucătărie înainte să intru. N-a încercat să spună că mi se păruse. A scos locomotiva și mi-a dat-o în palmă. Pe fundul ei, sub osia strâmbă, era zgâriată inițiala tatălui meu.
Tata se stingea încet când eram adolescentă și nu apucase să-mi repare trenulețul. După mutarea mamei, îl crezusem pierdut. Paul găsise cutia în podul casei puse la vânzare. Soacra mea, fostă restauratoare de mobilă, încerca de trei luni să pună iar în mișcare clopoțelul din cabină.
Voiau să mi-l dea de ziua mea. Puseseră pe masă fotografiile vechi ca să nimerească nuanța acoperișului. Din toate, aleseseră tocmai verdele nepotrivit. Tata rămăsese fără vopsea la jumătatea lucrului și amestecase două resturi din magazie.
„Lăsați-l așa”, am spus. Băiatul nostru a împins locomotiva cu palma și clopoțelul a sunat până la celălalt capăt al mesei. M-am bucurat că descoperisem surpriza. Altfel n-aș fi aflat niciodată că soacra mea știa să picteze atât de frumos un verde greșit.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.