„Putem s-o chemăm duminică și pe bunica mea adevărată?” m-a întrebat Sonia când am ieșit de la școală. Ambele ei bunici locuiau departe și niciuna nu ieșise în dimineața aceea din casă. „Pe care bunică?” am întrebat.
Mi-a arătat o femeie cu o umbrelă roșie, lângă gard. O recunoșteam după peticul în formă de frunză de pe pânză. Cususem eu peticul în clasa a șasea. Femeia ridicase deja o mână să-mi facă semn.
Era tanti Florica. În cei doi ani în care mama lucrase în alt oraș, îmi împletise părul în fiecare dimineață și îmi încălzise laptele înainte de culcare. Când ne mutaserăm, îi lăsasem umbrela pe hol. De douăzeci de ani mă întrebam ce se alesese de ea.
Sonia mi-a explicat că tanti Florica venise la atelierul de cusut din clasă. Îi arătase ce înseamnă un tiv ascuns. Când aflase numele meu, îi spusese că îi fusese și mie un fel de bunică. În mintea copilului rămăsese din toată istoria partea cea mai scurtă.
Am invitat-o duminică. A venit cu o pungă de mere și a insistat să stea pe scaunul de lângă aragaz. Acolo stătuse și în bucătăria mică de la bloc. Sonia i-a pus pe genunchi o păpușă căreia i se rupsese mâneca.
Pe la desert a sunat mama. Când a văzut-o pe Florica, a pus telefonul pe masă ca să poată aplauda. Dintr-un ecran, dintr-un capăt de bucătărie și de pe scaunul cel mic s-au auzit deodată trei glasuri povestind cum se coase o frunză pe o umbrelă.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.