De câte ori ieșeam cu prietenii lui Radu, soțul meu făcea același gest. Ridica două degete când venea nota și spunea suficient de tare cât să audă toți: „Azi e de la mine.” Acasă îmi amintea să alegem gresia mai ieftină pentru baie.
În seara aceea am prins mapa înaintea lui. Înăuntru erau trei bonuri mici și unul mare. Radu, în capătul mesei, ridicase deja paharul pentru încă un toast. Am întrebat-o pe ospătăriță de ce sunt atâtea hârtii.
Vecinul meu de scaun a auzit și mi-a întins telefonul. „Pe a noastră i-am trimis-o ieri. Să verific dacă a intrat?” Pe ecran apărea un transfer către Radu. Ceilalți doi prieteni își plătiseră și ei partea înainte să venim.
Suma întreagă de pe bonul mare ieșea din contul comun. Banii de la prieteni intrau în contul lui personal. Mi-am privit soțul și l-am întrebat unde ajunseseră de data trecută. Paharul i-a rămas pe jumătate ridicat.
Mi-a spus, afară, lângă cuier, că îi ținuse ca bani de buzunar. Îi era rușine să-mi arate cât îl costase o bicicletă cumpărată în rate. „Și ți-a fost mai ușor să mă lași să număr plăcile de gresie?” am întrebat. Nu s-a grăbit să răspundă.
La masă le-a spus prietenilor că fiecare își plătise partea. Acasă a deschis extrasul și am făcut socoteala cină cu cină. Gresia pe care am ales-o până la urmă a fost tot cea ieftină. Îmi plăcea mai mult. Diferența a rămas în contul pe care îl puteam vedea amândoi.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.