Când mi-am văzut cele două cumnate coborând din taxi în rochii albe, am râs. Când au intrat după ele alte patru femei îmbrăcate la fel, am încetat să râd. În oglinda de lângă garderobă am văzut-o pe soacra mea numărându-le din priviri.
„A zis mama că așa se poartă la voi”, mi-a șoptit cea mai tânără dintre verișoare. La noi nu se purta. La noi se purta să întrebi mireasa. M-am dus în camera de lângă bucătărie și am scos din geantă șalul vișiniu al mamei.
Îl împachetasem pentru drumul de întoarcere. Avea un mic fir tras la un capăt, de pe vremea când mă lăsa să mă joc de-a mireasa în hol. Mi l-am pus pe umeri și i-am cerut microfonul celui de la muzică. Soacra mea și-a strâns poșeta la piept.
„Mama mea ar fi spus că la atâtea rochii albe trebuie să existe măcar șase povești de dragoste. Vreau s-o aud pe prima.” I-am întins microfonul mătușii care tocmai își serbase nunta de argint. A povestit cum își reparase pantoful de mireasă cu bandă adezivă.
După ea au vorbit celelalte. Ultima a fost soacra mea. A privit rochia uneia dintre fete și a spus încet că albul fusese ideea ei. Crezuse că va ieși o fotografie de familie grozavă. Îi păruse mai ușor să organizeze șase femei decât să mă întrebe pe mine.
„Aș fi vrut să mă întrebi”, i-am răspuns. Și-a cerut iertare acolo, cu microfonul încă pornit. La fotografia de grup am stat una lângă alta. Pe umărul ei se vede un colț din șalul mamei. I-l dădusem să se șteargă la ochi.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.