La cabana de deasupra satului, vântul împingea zăpada pe sub ușă. Când am auzit bătaia, am crezut că s-a desprins oblonul. Pe prispă stătea o femeie cu gluga roșie, însărcinată, strângând la piept o sacoșă de pânză.
„Pot să rămân până dimineață? O să vină după mine.” Am așezat-o lângă sobă și am întrebat-o dacă vrea să chem ajutor. A dat din cap că da. Am anunțat salvatorii unde suntem, apoi am pus ceainicul pe plită și am lăsat-o să vorbească în ritmul ei.
Plecase din pensiunea de mai jos după o ceartă. Dintre toate lucrurile pe care le avea acolo, luase numai sacoșa. În ea era o cămașă de noapte, o pereche de șosete și un prosop brodat cu o literă pe care o știam de undeva.
Spre dimineață, un vecin a sosit cu un snowmobil și cu o femeie înfofolită pe locul din spate. „Lenuțo, tot cu zăvorul ridicat dormi?” a strigat ea. Nu-mi mai spusese nimeni așa de treizeci de ani. Era Silvia, prietena cu care împărțisem camera în primul an de fabrică.
Femeia din cabană era fiica ei. În seara de dinainte îi spusese mamei că are nevoie de un loc unde să-și poată auzi gândurile. Silvia știa drumul și îi descrisese cabana mea, dar nu știa dacă mai locuiesc acolo. De asta plecase după ea imediat ce drumul a devenit practicabil.
Tânăra a ales să coboare la control și să rămână o vreme la mama ei. La vară, am primit o fotografie cu un bebeluș culcat pe prosopul brodat. Litera o cususem chiar eu înainte să plec din fabrică. Atâția ani crezusem că, dintre lucrurile noastre de atunci, rămăsese numai cheia cabanei.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.