La douăzeci și cinci de ani de la înființarea fabricii, tata a închiriat cel mai mare salon din oraș. Purta același costum pe care îl scotea la orice fotografie importantă. Eu aveam o rochie albastră și telefonul cu ecranul crăpat, de pe care urma să pornesc prezentarea.
Când a apărut desenul primului nostru scaun pliant, fratele meu a primit aplauzele. Desenul era al meu. Am venit lângă tata și am încercat să spun de ce pusese tâmplarul a doua balama mai jos. Mi-a tras microfonul din mână. „Lasă tehnica în seama băieților.”
Câțiva invitați au râs și m-am simțit iar de șaptesprezece ani. Fratele meu nu mă privea. În loc să ies pe ușa din spatele scenei, am deblocat telefonul și am trimis ultima fotografie pe proiector. O lăsasem deoparte pentru sfârșitul serii.
Era atelierul nostru din 2009. Eu țineam primul scaun în brațe. Lângă mine, maistrul Petrică îmi arăta degetele bandajate după trei încercări cu balamaua. În spate se vedea caietul pe care scrisesem măsurile și, pe copertă, numele amândurora.
Petrică era în sală. A ridicat mâna și a cerut un scaun pe scenă, fiindcă îl durea genunchiul. A petrecut cinci minute povestind ce nu mersese la prima încercare. Apoi fratele meu a spus pentru prima dată în fața clienților că el vânduse scaunul, dar eu și Petrică o făcuserăm.
Tata n-a ținut niciun discurs de scuze. După ce au plecat invitații mi-a adus microfonul. „Mai știi ce voiai să zici?” I-am arătat balamaua de sub un scaun din salon. Toți trei ne-am lăsat în genunchi pe covor ca s-o vedem. Aceea a fost singura fotografie de la aniversare pe care am vrut s-o păstrez.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.