În fața autogării îmi lipseau trei lei pentru buchetul de crizanteme. Mergeam la fiul meu pentru prima dată de când își cumpărase casă. Florăreasa a scos dintre găleți un iris violet și l-a pus lângă celelalte. „Pe ăsta îl plătesc eu. Dar să mai stați patruzeci de minute.”
I-am spus că nu cred în ghicit și că autobuzul pleacă în două minute. M-a prins ușor de mânecă. „Nici Ileana nu credea. Își lua întotdeauna un singur iris, chiar dacă toate celelalte flori erau mai ieftine.” Așa se numise soția mea. Avea dreptate și despre iris.
Am lăsat autobuzul să iasă din stație. Femeia a scos de sub găleată un taburet pliant. „Fiul dumneavoastră vine cu următorul. Nu trebuia să vă spun, dar dacă vă ratează și azi, nu știu când își mai face curaj.”
Îi telefonasem băiatului cu o zi înainte. Primisem numai un mesaj scurt, adresa și ora. De la moartea Ilenei vorbeam ca doi vecini care împărțeau o factură. Eu voiam să-i fac surpriza că vin mai devreme. El se pornise în sens invers, să mă ia.
Florăreasa o cunoscuse pe Ileana din anii când făcea naveta. După înmormântare, fiul meu se mai oprise la tarabă. Îi arătase o fotografie cu noi doi pe peron. În dimineața aceea o rugase să mă țină locului dacă mă vede în costum și cu nelipsitele crizanteme.
Când a coborât, avea și el flori. „Tată, n-am pus încă perdelele și mi-a fost rușine să te chem.” Am râs amândoi de cele două buchete și de anul pierdut pentru niște perdele. Irisul a rămas la florăreasă până seara, când ne-am întors amândoi să-i aducem o felie de cozonac.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.