Prima dată când am intrat în atelierul lui nea Sandu, fiul lui mi-a șoptit să zic „sărut mâna, bunicule”. Semănam la glas cu nepoata plecată în Spania. Bătrânul nu mai vedea, iar familia hotărâse că ar fi prea trist să știe cât de rar voia ea să sune.
Aveam nevoie de bani și mi-am repetat că o cafea duminica nu poate face rău. Nea Sandu repara acordeoane. Îmi dădea să apăs câte o clapă și îmi explica după șuierat pe unde se pierde aerul. Nu mă întreba niciodată ce fac în Spania.
Trei ani a ținut înțelegerea. După ce a murit, fiul lui m-a chemat la biroul avocatului. Pe masă se afla acordeonul verde din atelier. Lângă el era un plic subțire. Când mi-am citit numele adevărat pe față, mi s-au înmuiat picioarele.
În plic era o casetă. La prima vizită îi spusesem „bunicule” cu accent de Botoșani. Nepoata lui crescuse la Arad. Omul care deosebea două lame de acordeon după ureche înțelesese în două secunde cine nu eram. Nu voise să mă dea afară. Îi plăcea cât de stângaci încercam să învăț meseria.
Fiul lui a ascultat caseta cu capul în mâini. Tatăl său îi cerea un singur lucru: dacă mai era cineva drag departe, să formeze numărul și să suporte răspunsul, oricare ar fi. Pentru mine lăsase instrumentul și rugămintea să-l duc într-un loc unde se cântă.
L-am împrumutat școlii de muzică, dar duminica pot veni să-l încerc. Prima melodie pe care am scos-o întreagă a fost un vals. La serbarea de iarnă, în ultimul rând stătea și nepoata din Spania. Ne-am prezentat una alteia pe numele nostru și ne-am așezat alături.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.