După un drum de paisprezece ore, Lidia a ajuns la nunta fiului cu rochia verde într-o husă și butonii soțului ei mort într-o cutiuță. La intrare, mireasa i-a spus că este o petrecere pentru rudele apropiate. Lidia a privit peste umărul ei și l-a văzut pe fiu. El nu a venit spre poartă.
A plecat fără să deschidă cutiuța. Pe drum a primit un mesaj în care băiatul îi cerea să înțeleagă că soția lui are nevoie de liniște în ziua nunții. Lidia nu a răspuns. Își rezervase o cameră ieftină și a petrecut noaptea cu televizorul pornit, ca să nu audă muzica venită de la altă petrecere.
Șase zile mai târziu, fiul a sunat cu o factură de trei sute șaptezeci de mii de lei. Spunea că mireasa fusese supărată, că totul se poate repara și că mama trebuie să ajute. Lidia l-a întrebat de ce ar plăti o petrecere la care nu avusese voie să intre.
El i-a trimis o copie a unui document pe care apărea numele ei ca persoană de contact pentru plată. Lidia a sunat direct la locație. Proprietara i-a explicat că fiul invocase o promisiune verbală a mamei, dar nu exista un contract semnat de ea și nici o garanție pe care s-o fi dat.
Lidia a confirmat în scris că nu autorizase folosirea numelui ei și a cerut să fie contactată numai prin reprezentantul ei pentru eventuale clarificări. Nu le-a blocat nunta și nu le-a luat nimic. Le-a lăsat pur și simplu responsabilitatea pentru comenzile făcute de ei.
Fiul a venit după o lună, fără mireasă și fără factură. A încercat să vorbească despre bani, apoi a văzut cutiuța cu butoni pe bufet. Lidia i-a spus cât de mult așteptase să i-i dea în dimineața nunții. Bărbatul a rămas cu ochii în jos.
Nu l-a alungat de la ușă. I-a oferit un ceai și i-a spus că poate reveni când este pregătit să vorbească despre ce s-a întâmplat la poartă. Butonii au rămas în cutie. Nu mai erau un dar care putea fi cerut odată cu plata unei facturi.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.