Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.
Îl țineam pe băiat pe șold și încercam să închid poarta, când mașina a oprit în noroi. Bărbatul care a coborât avea o mapă sub braț și m-a întrebat dacă eu sunt femeia care crescuse puieții din fotografii. În spatele meu, două vecine se opriseră din vorbit. Nu se așteptau să mă caute cineva pentru muncă.
Cu o lună înainte, logodnicul meu plecase la oraș. Mi-a spus că nu era pregătit pentru viața pe care o aveam și că în casa bunicii nu se putea crește un copil. Avea dreptate în privința acoperișului: trebuia reparat. În rest, rămăsesem eu, copilul și lucrurile pe care știam să le fac.
Bunica mă învățase să îngrijesc plantele. Începusem să vând câțiva puieți și arbuști, fotografiindu-i lângă gardul vechi. Lucram când dormea băiatul și duceam comenzile cu ajutorul unui văr. Nu câștigam mult, însă oamenii reveneau. Cineva trimisese pozele mele unei firme care amenaja o pensiune.
Bărbatul nu venise să-mi ofere o viață nouă. Avea nevoie de o comandă mare, făcută bine și livrată la timp. Am cerut să văd cerințele și să-mi lase răgaz să calculez. Una dintre vecine mi-a șoptit să nu pierd norocul punând prea multe întrebări. Tocmai întrebările mă puteau ajuta să nu pierd munca.
Am discutat condițiile, am pus lucrurile în ordine și am cerut ajutor pentru ce nu înțelegeam. Nu puteam onora singură toată comanda. Am lucrat cu un mic producător din apropiere și am stabilit ce parte pot asigura eu. Zilele următoare au însemnat pământ, etichete și oboseală, nu cumpărături spectaculoase.
Când a venit primul avans, am reparat porțiunea cea mai proastă a acoperișului. Restul banilor s-au dus în materiale și în oamenii care mă ajutaseră. Logodnicul a aflat și m-a sunat, spunând că poate ar trebui să discutăm despre întoarcerea lui. L-am întrebat ce se schimbase pentru el în afară de zvonurile din sat.
Nu am primit răspunsul pe care îl așteptam cândva. Am continuat cu comanda și cu băiatul meu, care descoperise că ghivecele goale pot face o gălăgie minunată. La poartă au început să vină oameni cu întrebări despre plante. Unele femei care râseseră m-au întrebat dacă aveam nevoie de ajutor.
Casa nu s-a transformat peste noapte într-o vilă. Are și acum o fereastră care se închide greu, iar ulița rămâne plină de noroi după ploaie. Când oprește o mașină, ies cu un caiet și întreb ce comandă caută. Copilul meu mă vede lucrând și mă strigă de la fereastră. Deocamdată, de aici începem.