Tudor îi spusese lui Petre că eu nu veneam fiindcă eram bolnavă. Denisa știa altceva: că divorțul nostru era doar o formalitate și că trebuia să mă liniștească dacă apăream să fac scandal. În plic pusese din banii primiți de la tatăl ei pentru cheltuielile serii. Mă tratase ca pe încă o problemă de organizare.
Petre a luat plicul, nu ca să mă despăgubească, ci ca să-l înapoieze fiicei lui. — Dacă ai de vorbit cu o femeie, vorbește. Nu-i pune preț. Denisa a început să spună că încercase să evite o scenă. I-am cerut să mă întrebe un singur lucru înainte să-mi explice ce intenții bune avusese: dacă eu mă despărțisem de Tudor.
— Nu, am răspuns singură, când ea a tăcut. Nu depuseserăm niciun act și nu stabiliserăm să avem vieți separate. În dimineața aceea, Tudor îmi ceruse să-i calc cămașa. Îmi cumpărasem rochia pentru întâlnirea la care, în cele din urmă, îmi spusese că nu eram necesară.
El mi-a cerut să intrăm înăuntru. I-am spus că puteam vorbi într-un loc liniștit, dar nu avea să mă scoată de pe terasă ca pe un om care greșise adresa. Am mers până în hol. Acolo nu mai avea muzica, partenerii și paharul în spatele cărora să pară stăpân pe situație.
Am aflat că relația dura de luni întregi. Nu i-am cerut lui Petre să-i distrugă afacerile și nici nu m-am așezat la masa lui ca să câștig protecția unui om cu bani. I-am spus lui Tudor că nu mai avea dreptul să-mi folosească munca pentru viața în care el hotăra că eu nu aveam loc.
Am plecat cu taxiul pe care mi l-am plătit singură. A doua zi am trimis lucrurile rămase de predat și m-am retras din organizarea proiectului. Cei care aveau de discutat despre contracte au făcut-o direct. Eu nu mai voiam să răspund la telefoane despre camerele în care nu trebuia să aflu cine dormea.
Despărțirea a adus și certuri despre bani. Tudor îmi reproșa că îl făcusem de rușine în fața lui Petre. I-am spus că eu nu umplusem plicul și nu-l pusesem în mâna nimănui. Ceea ce văzuse omul acela era un lucru pe care ei îl consideraseră acceptabil cât timp nu exista un martor.
Mai păstrez rochia ivoire. Am purtat-o la ziua unei prietene, într-o seară în care nimeni nu mi-a cerut să mă fac nevăzută. Când a venit taxiul, mi-am căutat portofelul. Mi-a plăcut să știu că plecam pentru că voiam eu și că nu țineam în poșetă prețul tăcerii mele.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.