Vecina, doamna Emilia, a luat foarfeca de pe masă după ce Laura a lăsat-o jos. M-a întrebat dacă mă rănise. I-am spus că nu. Tăietura pornise din tiv și lăsase o margine urâtă, dar rochia putea fi reparată cu o inserție. Emilia s-a uitat la mine, nu la fiica mea, și m-a întrebat dacă încă voiam s-o port.
Laura spunea că făcuse ce trebuia ca să mă oprească. I-am cerut să iasă din cameră până mă schimbam și să nu mai atingă nimic. Era fiica mea și o iubeam, dar în dimineața aceea mă speriase. Nu aveam obligația să rămân singură cu ea ca să-i dovedesc că nu voiam s-o pierd.
Pavel a urcat după ce Emilia i-a povestit ce se întâmplase. Nu s-a luat la ceartă cu Laura și nici n-a încercat să hotărască el dacă mergeam la cununie. M-a întrebat dacă voiam să amânăm. I-am spus că voiam să mergem, dar că aveam nevoie de puțin timp și de liniște. S-a dus să facă o cafea în bucătărie.
Am cusut împreună cu Emilia o fâșie dintr-un șal deschis la culoare. Nu a ieșit ca din fabrică. Se vedea că rochia fusese schimbată, iar tivul nu mai cădea exact cum îl alesesem. Dar când am îmbrăcat-o din nou, m-am recunoscut în oglindă. Nu-mi făcusem planul acela ca să câștig un concurs de rochii.
La cununie au venit câțiva prieteni și fiul lui Pavel. Laura n-a venit. Mi-a trimis un mesaj că aveam să regret. L-am citit după ce ne-am întors și i-am răspuns că puteam discuta când era pregătită să vorbească fără amenințări și fără să-mi distrugă lucrurile. N-am pus nicio fotografie pe internet ca s-o rănesc înapoi.
Ea se temea că urma să-și piardă locul din viața mea și poate lucrurile despre care presupunea că aveau să-i rămână. Le-am discutat pe rând, cu claritate, fără să-i promit că voi rămâne singură ca s-o liniștesc. Banii și actele puteau fi lămurite cu ajutorul potrivit. Cine mă ținea de mână era hotărârea mea.
După o vreme a venit singură și și-a cerut iertare pentru rochie. Am întrebat-o dacă înțelegea și de ce fusese greșit să încerce să mă oprească. A tăcut, apoi a spus că se purtase ca și cum eu nu mai aveam dreptul să aleg. Am lăsat discuția deschisă. Iertarea nu trebuia să fie gata până la sfârșitul vizitei.
Rochia bleu e în dulap, cu inserția cusută de noi. Pavel spune că se vede frumos când mă învârt, iar eu îi spun că la vârsta noastră trebuie să avem grijă să nu amețim. Râdem și ne ținem de braț. Nu sunt mai tânără decât eram în dimineața aceea. Sunt însă mai puțin dispusă să-mi cer scuze că mai am planuri.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.