A vrut să-mi ia cheia înainte s-o vadă vecina. «Nu face gesturi de-astea pe uliță», mi-a spus. Am lăsat-o acolo și l-am luat pe Andrei de mână. El încă ținea florile. N-am început o ceartă despre cât de bun era soțul meu, ca și cum ar fi trebuit să treacă un examen ca să fie primit la masă.
Doamna Viorica ne-a deschis poarta și ne-a arătat unde puteam lăsa bagajele până ne hotăram ce făceam. Nu ne cunoștea povestea întreagă și nu-i datora nimic lui Andrei. I-a luat buchetul, a căutat o vază și l-a întrebat dacă mânca supă. A vorbit cu el ca și cu orice om venit de pe drum.
Mama a sunat cât eram în bucătăria vecinei. Spunea că eu o umilisem în fața satului. I-am răspuns că nu puteam continua discuția fără să recunoască felul în care îl tratase pe soțul meu. Andrei nu-i spusese niciun cuvânt rău și nici eu nu-i cerusem să-și schimbe toate părerile într-o după-amiază. Îi cerusem să deschidă poarta.
Am plecat în aceeași seară la o pensiune și a doua zi ne-am întors acasă. Pe drum, Andrei mi-a spus că nu voia să-mi pierd mama din cauza lui. L-am oprit. Hotărârile ei nu erau o vină pe care trebuia s-o poarte el. Aveam să-mi aleg singură limitele și să nu-l mai pun în situația de a fi măsurat la intrare.
Au urmat luni de telefoane în care mama încerca să vorbească despre orice altceva. Uneori mă întreba când veneam singură. Îi spuneam că puteam vorbi, dar nu acceptam să-mi șterg soțul din propoziții ca s-o menajez. Nici lui Andrei nu-i ceream să asculte apelurile sau să-mi dicteze ce răspundeam.
Prima ei scuză a fost că se speriase de ce spuneau oamenii. I-am spus că trebuia să i-o adreseze lui și să nu folosească alți oameni ca explicație pentru propriile cuvinte. Mai târziu i-a scris. Andrei a citit mesajul și a hotărât singur când și dacă voia să răspundă. Nu i-am cerut să mă scape mai repede de disconfort.
Doamna Viorica ne trimitea uneori fotografii cu grădina ei. La Crăciun am mers s-o vedem și am dormit tot la pensiune. Mama a venit la poarta vecinei cu o tavă în mâini. Nu s-a întâmplat o împăcare de film. A spus bună seara, s-a uitat la Andrei și l-a întrebat dacă putea intra. El a fost cel care i-a deschis.
Cheia casei mele din copilărie a rămas multă vreme la mama. Nu m-am grăbit s-o cer. Acasă, lângă ușa noastră din Timișoara, sunt două cârlige și două rânduri de chei. Când plecăm undeva, Andrei îmi amintește să nu le uit. Nu mai trebuie să-l întreb dacă are voie să vină cu mine.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.