— Ai știut? Răzvan a privit spre mama lui, apoi spre mine. A dat din cap. Nu-mi spusese, fiindcă sperase că, în ziua nunții, n-aveam să mă mai împotrivesc. Am rămas cu programul în mână. Problema nu mai era un scaun. Era faptul că omul cu care urma să-mi împart viața acceptase să decidă altcineva pe cine aveam voie să țin lângă mine.
Veronica a încercat să ia microfonul. I-am spus că aveam nevoie de două minute și că nu urma s-o jignesc. M-am întors către invitați. „Tatăl meu merge încet. Eu am învățat să merg ținându-mă de mâna lui. Astăzi tot cu el intru.” Din spatele sălii, cineva a început să tragă un scaun. Apoi s-a oprit și a întrebat unde trebuia pus.
L-am dus în primul rând, la locul stabilit de mine și de tata. Unchiul lui Răzvan a venit să ne ajute. Nu știa că numele lui îl înlocuise pe al tatălui meu și părea la fel de stânjenit. I-a spus Veronicăi că nu voia să participe la așa ceva. Fotograful a lăsat aparatul jos și a așteptat, fără să ne grăbească.
L-am rugat pe tata să se așeze puțin. Apoi am vorbit cu Răzvan într-o cameră alăturată. Nu i-am cerut un discurs frumos în fața rudelor, ci să-mi spună ce avea să facă atunci când mama lui nu era de acord cu mine. La început a repetat că ea voia să ajute. I-am arătat foaia. „Aici ai ajutat-o tu să mă lași pe dinafară din propria mea alegere.”
A tăcut mult. Când s-a întors în sală, s-a dus la tata și și-a cerut iertare fără să adauge că totul fusese o neînțelegere. A spus cine schimbase programul și că el acceptase. Nu s-a reparat totul în două minute. Dar, pentru prima dată în ziua aceea, nu mai trebuia să țin singură locul tuturor limitelor pe care le stabiliserăm.
Am intrat la brațul tatei. Am mers încet și ne-am oprit o dată, când bastonul i s-a prins de marginea covorului. Nimeni nu s-a prăbușit fiindcă momentul durase mai mult. La masă, tata și-a scos batista din buzunar și mi-a spus că îmi stricase machiajul. Avea și el ochii umezi. De data aceasta n-am încercat să ascundem niciunul lucrul acesta.
După nuntă, eu și Răzvan am avut conversații pe care ar fi trebuit să le avem înainte. Unele au fost grele. Am stabilit împreună ce hotărâm noi și cum răspundem rudelor când nu le convine. Veronica n-a devenit alt om peste noapte. Dar eu n-am mai primit planuri deja tipărite în loc de întrebări, iar Răzvan a învățat să răspundă înainte să ajung eu la capătul răbdării.
Fotografia mea preferată nu este cea în care rochia stă perfect. Tata râde, bastonul se vede pe margine, iar eu mă sprijin puțin de el. În spatele nostru, câteva scaune sunt strâmbe. Când o privesc, îmi amintesc că am intrat în sală cu omul pe care îl alesesem și că, în sfârșit, nu m-am mai grăbit ca să le fie altora comod.
Poveste originală de ficțiune. Imagine cu scop ilustrativ.