În dosar era portofoliul meu de admitere. Îl pregătisem cu douăzeci și șapte de ani în urmă, înainte să rămân însărcinată și să-mi spun că aveam să mă întorc la pictură după ce creștea copilul. Apoi venise al doilea, apoi boala socrului meu, apoi atelierul lui Victor. Pensulele dispăruseră într-o mutare. Crezusem că le aruncasem chiar eu.
Stela le găsise într-o cutie udă, când renovaserăm debaraua. „El a zis că nu-ți mai trebuie”, mi-a spus. „Eu n-am putut să le arunc.” Am atins una dintre pensule. Avea vopseaua întărită lângă metal și urma de dinte pe care o făcusem când o țineam în gură ca să-mi prind părul. Mi-am recunoscut tinerețea într-un obiect atât de mic.
Victor s-a ridicat. „Nu despre asta vorbim acum.” Mama lui l-a privit fără să ridice vocea. „Ba și despre asta. Tu ai vorbit despre anii în care ai muncit. Ea n-a stat pe un scaun să te aștepte.” Colega lui și-a tras telefonul mai aproape. Nimeni nu se atingea de mâncare. Pentru prima dată, eu nu m-am ridicat să încălzesc farfuriile.
I-am spus lui Victor că discuțiile despre despărțire nu aveau să se poarte în fața unei femei pe care o prezentase drept colegă. Apoi am luat sacoșa și am plecat la sora mea, fără să pretind că încheiasem atunci toate problemele casei și căsniciei. Stela a venit cu mine până la mașină. Mi-a pus în palmă cheia apartamentului ei. „Dacă vrei liniște, acolo e liniște.”
N-am acceptat să locuiesc acolo din prima zi. Aveam nevoie să înțeleg și de ce ea tăcuse atâția ani când eu mă făceam tot mai mică în casă. Am întrebat-o. Mi-a răspuns că se obișnuise să numească pace lipsa certurilor. Apoi mi-a cerut iertare pentru toate dățile în care îmi spusese să las de la mine ca să nu-l supăr pe băiatul ei.
Despărțirea a durat luni. Am cerut ajutor pentru hotărârile practice și mi-am luat timp înainte să semnez ceva. N-am devenit pictoriță celebră fiindcă îmi găsisem pensulele. M-am înscris la un curs de seară. În prima zi am desenat o cană și mi-a ieșit strâmbă. Am păstrat foaia, deși primul meu impuls fusese s-o ascund sub dosar.
Stela a venit la mica expoziție a cursului cu aceeași sacoșă, de data aceasta goală. A cumpărat desenul cu cana înainte să-i spun că i-l dăruiam. „Acum știu câtă muncă e într-o foaie”, a spus. Copiii mei au venit și ei. Am vorbit despre culori, despre lumină și despre ce mai făcusem la curs, fără să transformăm seara într-un proces al tatălui lor.
Pensula veche stă într-un borcan lângă fereastră. Nu mai pictez bine cu ea, dar nu o arunc. Când Victor mi-a spus, mult mai târziu, că mă schimbasem după despărțire, m-am gândit la dosarul cu numele meu de fată. Nu aveam nevoie să mă întorc exact la fata aceea. Aveam nevoie să pot alege, în sfârșit, ce parte din ea luam mai departe.
Poveste originală de ficțiune. Imagine cu scop ilustrativ.