Pe spatele plicului scria „Mutată”. Litera M avea aceeași codiță lungă ca în listele de cumpărături pe care Dan le lăsa pe frigider. Nu era o ștampilă de la poștă. Era scrisul lui. Am desfăcut primul plic cu unghia. Mama îmi cerea iertare și mă întreba dacă noul apartament avea loc pentru ghiveciul meu de busuioc.
— Ai fost mutată, a spus Dan. N-am făcut decât să-i spun adevărul. I-am arătat data. La adresa aceea locuisem încă doi ani. M-a privit o clipă, apoi s-a uitat spre oamenii veniți după pian. Unul dintre ei a lăsat jos chinga și a spus că putea aștepta pe hol. Ușa s-a închis încet în urma lor.
Am citit următorul plic. Mama povestea că văzuse la televizor un concert și că una dintre fete își ținea mâinile exact ca mine. În al treilea era o fotografie cu pisica de pe scară. În al patrulea, o rețetă. Niciunul nu cerea bani. Niciunul nu mă certa. Douăzeci și patru de încercări de a vorbi cu mine stăteau îngrămădite sub un capac.
Dan s-a așezat pe marginea canapelei. „Dacă vă împăcați, te-ai fi întors. Eu rămăsesem aici cu toate.” Am înțeles atunci că el ținuse două versiuni ale aceleiași povești: mie îmi spunea că mama mă respingea, iar ei că mă mutasem și nu lăsasem adresă. Mai târziu îmi schimbase numărul, spunându-i că cel vechi nu mai era al meu.
Nu l-am lăsat să transforme asta într-o scuză. „Puteai să-mi spui că nu mai poți. Aș fi venit. Nu trebuia să ne pedepsești pe amândouă.” A început să plângă, dar eu nu mai aveam loc pentru lacrimile lui în ziua aceea. I-am cerut să-i trimită pe oameni acasă. Pianul nu pleca nicăieri până nu terminam de citit.
În ultimul plic, mama scrisese mai puțin. Mâna ei obosise. „Dacă ajungi la pian, cântă și partea grea. Nu trebuie să iasă perfect.” Am rămas cu foaia în poală până seara. Dan a plecat fără să încuie. Pentru prima oară în șase ani nu mai așteptam ca el să-mi spună ce gândise mama.
Am vorbit cu vecina care îi făcuse uneori cumpărăturile. Știa că mama scria, dar nu știa de ce plicurile se întorceau. Mi-a arătat și cutia în care ținuse scrisorile mele: toate cele care ajunseseră, legate cu un șnur roșu. Le citise. Unele aveau pete mici de apă pe colțuri. Nu le aruncase niciodată.
Pianul a rămas în casă. L-am reparat, iar plicurile le-am așezat într-o cutie, deasupra lui. Cu Dan am început să vorbesc abia după luni întregi, fără să pretind că totul se ștersese. În prima seară în care clapa reparată a sunat din nou, am cântat melodia până la capăt. Inclusiv partea pe care, copil fiind, o săream mereu.
Poveste originală de ficțiune. Imagine cu scop ilustrativ.