Am pus tava pe masa cea mai apropiată. În fotografie aveam douăzeci și doi de ani, o pătură pe umeri și mâna bandajată. Lângă mine stătea o fetiță cu o șuviță lipită de frunte. Nu-i văzusem bine fața în noaptea aceea. Îmi aminteam doar cum își înfipsese degetele în bluza mea și refuzase să-mi dea drumul.
— E fiica mea, a spus Sorin. O cheamă Oana. Șoferul microbuzului îmi spusese că o fată o scosese înainte să ajungă pompierii. Când am venit la spital, tu plecaseși deja. Am întrebat de tine, dar nu aveam decât prenumele: Mara. Nu puteam răspunde. Nouă ani îmi imaginasem, uneori, că poate nu reușisem s-o ajut la timp.
Sorin a sunat-o. A pus telefonul pe difuzor numai după ce m-a întrebat dacă vreau. „Tată?” s-a auzit o voce de femeie tânără. Când i-a explicat pe cine avea în față, vocea a tremurat. „Fata cu geaca verde? Mai are semnul pe mână?” Atunci mi-au dat lacrimile. Fetița își amintea ceva ce eu crezusem că se pierduse în fum.
Bianca mi-a desprins șorțul înainte să-mi dau seama ce făcea. „Mara, puteai să-mi spui că vă cunoașteți.” M-am uitat la ea. „Nu ne cunoșteam. Și știai de ce am semnul.” La masa apropiată, logodnicul ei a lăsat furculița jos. Nimeni nu mai râdea. Sora mea a încercat să mă conducă spre scaunul pe care, cu zece minute înainte, nu aveam voie să stau.
N-am vrut să stric petrecerea. Dar nici să mă prefac că fusese doar o glumă. I-am spus că venisem ca soră și că plecam ca soră, fără să mai servesc pe nimeni. Sorin m-a însoțit până în hol. Nu mi-a întins bani și n-a promis să-mi schimbe viața. Mi-a cerut doar voie să-mi dea numărul Oanei.
Două zile mai târziu, Oana a intrat în patiserie. Avea douăzeci de ani și aceeași șuviță rebelă pe care o văzusem în fotografie. A comandat un covrig, apoi a așteptat să termin cu următorul client. Când am ieșit de după tejghea, m-a îmbrățișat fără să spună nimic. În sfârșit, semnul de pe mâna mea avea un chip.
Bianca m-a sunat în seara aceea. Pentru prima dată, n-a spus că eram prea sensibilă. Mi-a cerut iertare pentru șorț, pentru scaun și pentru râsetele pe care le lăsase să treacă. Am ascultat-o, dar i-am spus că încrederea nu se repară într-un apel. Nu voiam să fiu respectată numai fiindcă cineva important aflase ce făcusem.
La următoarea cină de familie m-am așezat la masă fără să cer voie. Mi-am suflecat mânecile înainte să tai pâinea. Cicatricea era tot acolo, albă și strâmbă. De data aceasta n-am acoperit-o. Oana îmi trimisese în dimineața aceea o fotografie de la facultate. Pe spate, când mi-a adus-o printată, scrisese doar: „Am crescut.”
Poveste originală de ficțiune. Imagine cu scop ilustrativ.