„De ce fata aia îți spune tată? Cine e?” Petre a încercat să închidă ușa înainte să mai spun ceva. Tânăra rămăsese pe trepte cu un rucsac și o valiză mică. Avea ochii lui și felul acela de a-și mușca buza când nu știa ce să răspundă. „Taci, că ne aud vecinii! Îți explic după ce pleacă!” mi-a spus soțul meu. Am luat cheia pe care fata o pusese pe măsuța din hol. „După ce pleacă? De ce are cheia casei noastre?”
Petre s-a uitat la ea de parcă făcuse o greșeală venind prea devreme. „Mara, așteaptă puțin în mașină.” Tânăra n-a plecat. „Mi-ai spus să vin direct aici. Mi-ai dat cheia ca să nu stau pe afară dacă ajung înaintea ta.” Am deschis ușa larg. „Intră. Eu vreau să aud explicația.” Soțul meu a încercat să-mi ia cheia din mână, dar am pus-o pe masă și am rămas lângă ea.
„E fata unei prietene vechi”, a început el. „M-am ocupat de ea când era mică, de asta îmi spune așa.” Mara l-a privit lung. „Ce prietenă, tată? Ești trecut în actele mele.” Mi-am simțit obrajii arzând. Douăzeci de ani de căsnicie și eu auzeam pentru prima dată că avea o fiică. Când ne cunoscuserăm, îmi spusese că nu fusese niciodată tată. Îl întrebasem direct, fiindcă nu voiam să începem viața împreună cu lucruri ascunse.
Mara avea douăzeci și doi de ani. Se născuse înainte să ne căsătorim și crescuse cu mama ei în alt oraș. Petre o vizitase, îi trimisese bani și vorbise cu ea la telefon. Mie îmi spunea că pleacă la lucrări, la rude sau cu colegii. În pozele din telefonul ei l-am văzut la serbări, la aniversări și la absolvire. Nu era un copil despre care aflase recent. Era o viață întreagă pe care avusese grijă s-o ascundă de mine.
„Știam că ești căsătorit”, i-a spus Mara. „Dar mi-ai zis că v-ați despărțit.” M-am uitat la el. În seara dinainte mâncaserăm împreună și făcuserăm planuri pentru weekend. Petre a ridicat palmele. „Am vrut să vă pregătesc pe amândouă. N-am găsit momentul.” Mara a lăsat valiza lângă cuier. Mama ei murise cu două luni înainte. El îi promisese că se poate muta la el până găsește un loc de muncă. Îi dăduse cheia, fără să-mi spună măcar că urma să avem un musafir.
„Momentul l-ai avut douăzeci de ani”, i-am spus. „De fiecare dată când ieșeai pe ușă și mă lăsai să cred că știu unde mergi.” A început să spună că se temuse să nu mă piardă. Mara l-a oprit. „Și pe mine de ce m-ai lăsat să cred că nu mai locuiești cu soția ta? M-ai trimis cu cheia în mână să par că intru peste ea.” Petre s-a așezat, fără să mai răspundă. Pentru prima dată nu mai putea să ne explice separat două versiuni ale aceleiași povești.
I-am făcut Marei un ceai și i-am arătat camera de oaspeți. „Tu n-ai greșit cu nimic venind aici”, i-am spus. „Restul trebuie lămurit între mine și tatăl tău.” Fata a început să plângă în liniște. Petre a vrut să vină după noi, dar l-am rugat să rămână în sufragerie. În seara aceea n-am hotărât dacă pot continua căsnicia. Am hotărât numai că nu mai accept explicații pe fugă și adevăruri spuse după ce oamenii ajung la ușă.
Petre a stat o vreme la fratele lui, iar Mara a rămas câteva zile la noi, apoi s-a mutat la o mătușă. Ne-am mai întâlnit de atunci. Uneori vorbim despre el, alteori despre serviciul ei și despre mama pe care a pierdut-o. Cheia aceea o păstrez într-un sertar. Când Petre îmi spune că a făcut totul din frică, mă uit la ea: avusese curajul să facă o copie și s-o dea altei persoane. Nu avusese curajul să-mi spună de ce.