„Sun-o pe fata mea. Acum.” Atât scrisese nea Vasile, apăsat, cu litere tremurate. Numărul era pe cealaltă parte a șervețelului. Am sunat-o pe Cristina din bucătăria mea. Când i-am spus de la cine aveam biletul, a tăcut. — Tata mi-a trimis un mesaj că nu mai vrea să mă vadă. De atunci nu mi-a răspuns la telefon.
Am întrebat-o când primise mesajul. Cu trei luni înainte, exact în săptămâna operației. Eu crezusem că absența ei era mai veche, fiindcă așa povestea familia. Cristina mi-a citit mesajul. Nu suna ca nea Vasile. El îi spunea mereu „fata mea”, iar în textul acela îi scriseseră numele întreg și o rugaseră să nu „deranjeze recuperarea”.
Cristina a ajuns în dimineața următoare. Am mers împreună la ușa lui. Mirela a încercat s-o oprească, spunând că tatăl ei dormea. Din bucătărie s-a auzit însă vocea lui: — Sunt treaz. Cristina a intrat înainte să-i mai explice cineva ce avea voie să facă. Când l-a îmbrățișat, bătrânul a plâns fără să scoată niciun sunet.
Telefonul lui avea apelurile fiicei blocate. Într-un sertar am găsit scrisorile ei, nedeschise, și trei formulare despre care nea Vasile crezuse că erau pentru recuperarea medicală. Unul privea administrarea apartamentului. Nu semnase încă. De două zile îi tot cereau să se grăbească, spunându-i că altfel nu vor mai putea rămâne să-l îngrijească.
Cristina și-a chemat fratele. În fața tatălui lui, nu a mai putut susține că era vorba despre o simplă neînțelegere. A recunoscut că Mirela scrisese mesajul și că el știa. Nea Vasile și-a luat telefonul de pe masă. — Ai putut să locuiești aici. Ai putut să-mi ceri ajutor. Dar nu aveai dreptul să hotărăști că nu mai am o fată.
Nu s-a rezolvat totul în acea dimineață. Cristina a rămas câteva zile, a verificat actele cu un specialist și a organizat ajutorul de care tatăl ei avea nevoie. Fratele și Mirela s-au mutat după ce au stabilit cum își luau lucrurile. Nea Vasile a păstrat cheia lui, telefonul lui și dreptul de a răspunde singur atunci când cineva îl întreba cum se simțea.
În sâmbăta următoare am bătut din nou la ușă, cu același bol. De data aceasta mi-a deschis Cristina. Nea Vasile mă aștepta la masa din bucătărie, cu două farfurii și pâinea deja tăiată. — Am cerut eu supă, a spus imediat, apoi a râs. Era prima dată după multe luni când îl auzeam râzând.
Pe balcon au reapărut ghivecele. Șervețelul l-am păstrat într-o cutie cu fotografii, cu acordul lui. Când ne întâlnim pe scară, încă mă întreabă dacă se mai blochează clanța. Eu îl întreb dacă vrea ceva de la magazin și aștept răspunsul lui. Uneori spune da. Alteori spune nu. Îmi place că, de fiecare dată, îl aud pe el spunând-o.
Poveste originală de ficțiune. Imagine ilustrativă generată cu AI.