— Doamnă Elena, dumneavoastră ați plătit avansul pentru restaurant? m-a întrebat Andrei. Am strâns poșeta cu amândouă mâinile. Nu voiam ca discuția aceea să înceapă în mijlocul nunții. El a așezat foaia lângă farfuria mea. Pe ea era numele meu și suma pe care o depusesem cu cinci luni înainte.
După ce Irina îmi spusese ce restaurant își dorea, mersesem singură să întreb cât costa. Vândusem o mașină de cusut industrială pe care o foloseam tot mai rar și luasem din economiile pentru renovarea atelierului. Îi dădusem chitanța și îi spusesem că era cadoul meu și al tatălui ei. Mă îmbrățișase atunci atât de tare, încât îmi căzuseră ochelarii.
Andrei aflase altceva: că avansul fusese plătit din economiile Irinei, iar eu nu putusem contribui. Ceruse documentele fiindcă voia să achite ce mai rămăsese. Acum compara suma, semnătura și locul în care stăteam. — Nu trebuia să veniți aici ca un musafir pe care îl ascundem, a spus încet.
Irina s-a oprit lângă noi. — Mamă, eu doar… Mi-am amintit toate serile în care apăsa piciorul mașinii de cusut ca să mă ajute și toate diminețile în care pretindeam că mă odihnisem. Am scos fotografia tatălui ei și am pus-o lângă chitanță. — Nu îți cer să spui cât am plătit. Dar mi-ai cerut să mă fac nevăzută.
Andrei a tras un scaun lângă mine. Nu a luat microfonul și nu a transformat momentul într-un spectacol. — Elena este mama ta, i-a spus Irinei. Locul ei îl hotărâm împreună cu ea. Un minut mai târziu, mi-au cerut să vin la masa principală. Irina mi-a luat poșeta, apoi mi-a întins mâna. Am acceptat-o, fără să pretind că nu mă duruse.
La vals, Andrei a venit după mine. — Tatăl Irinei nu poate fi aici. Dacă vreți, dansăm noi două minute. Aveam picioarele obosite și nu mai dansasem de ani. El a mers încet. De la masa principală, Irina ne privea cu fotografia tatălui ei în mâini. Când muzica s-a terminat, m-a îmbrățișat. De data aceasta mi-a spus și pentru ce își cerea iertare.
Luni dimineață am găsit-o în fața atelierului, îmbrăcată într-un hanorac vechi. Venise să mă ajute să golesc dulapurile înainte de renovare. Mi-a spus că ea și Andrei voiau să-mi înapoieze o parte din bani, în rate. I-am răspuns că puteam discuta despre asta după ce stabileam ce lucrări erau necesare. Am băut cafeaua din aceleași cești ciobite de pe vremea când era mică.
Rochia bleumarin o mai port. La prima cină cu părinții lui Andrei, ei m-au întrebat despre atelier și m-au rugat să le arăt câteva fotografii. Irina a luat telefonul și a căutat poza în care stăteam lângă mașina de cusut. A arătat-o tuturor înainte să apuc eu să spun ceva. În seara aceea nu am mai simțit nevoia să ascund mâinile sub masă.
Poveste originală de ficțiune. Imagine ilustrativă generată cu AI.