„Ia-o de aici! N-am loc în casa mea pentru bătrâni!” Mihai ținea poarta întredeschisă și se uita la valiza de lângă mine. Mama rămăsese lângă mașină, strângând la piept o pungă cu medicamente. Venisem de la spital. Cu o seară înainte, fratele meu îmi promisese la telefon că o va primi până se pune pe picioare. Acum schimbase lacătul și nici măcar nu voia s-o privească.
„Casa ta? Mama a vândut apartamentul ca să ți-o cumpere!” am izbucnit. Mihai s-a apropiat de gratii și mi-a făcut semn să cobor vocea. „Taci! Nevasta mea nu știe nimic!” Din casă s-a auzit atunci o ușă trântită. Elena, soția lui, apăruse pe trepte fără haină. „Ce nu știu, Mihai?” El a încercat să râdă. „Iar începe sora mea cu reproșurile. Intră, că e frig.” Elena a venit până la poartă.
Fratele meu îi spusese că locuința fusese cumpărată din economiile lui. Mama însă își vânduse apartamentul în care locuise patruzeci de ani și îi dăduse aproape toți banii. El îi promisese camera de la parter și o bătrânețe liniștită, aproape de nepoți. După numai trei luni, o trimisese la mine „pentru câteva zile”. Zilele deveniseră doi ani. Eu o îngrijeam cu drag, dar acum urma să plec o săptămână pentru o operație, iar el știa asta.
„Are dreptate?” a întrebat Elena. Mihai a ridicat din umeri. „M-a ajutat cu o sumă. Nu înseamnă că trebuie să stea aici.” Mama s-a apropiat încet. „Nu vreau să vă încurc. Am crezut că pot să dorm în camera pe care mi-ai arătat-o atunci.” Elena s-a întors spre el. Camera aceea devenise biroul lui, cu o canapea pe care nu dormise niciodată nimeni. „Mi-ai spus că mama ta preferă să stea la sora ta. Mi-ai spus că am invitat-o și a refuzat.”
„Hai să nu facem spectacol în stradă”, a spus Mihai, întinzând mâna spre lacăt. Elena i-a luat cheia înainte să închidă. A deschis poarta larg și s-a dus după valiză. „Intrați.” Mama a rămas pe loc. „Nu vreau ceartă din cauza mea.” Elena i-a pus haina ei pe umeri. „Nici eu nu vreau. Dar nu te las în frig ca să-i fie lui mai ușor să mintă.” Mihai s-a dat înapoi când soția lui a trecut pe lângă el.
În bucătărie, Elena a pus apă pentru ceai și a adus pătura de pe canapea. Apoi l-a chemat pe Mihai la masă. „Spune-mi acum tot. Câți bani a dat mama ta? Și de ce ai ascuns asta?” Pentru prima dată, fratele meu nu mai avea unde să se uite ca să scape de întrebare. A spus suma. Elena a rămas cu mâna pe spătarul scaunului: era aproape întregul preț al casei. „M-ai lăsat s-o felicit pentru că ne-a adus un set de farfurii. Ea ne cumpărase, de fapt, locul în care le puneam.”
Mama a încercat să-l apere, cum făcuse mereu. „Era la început, avea nevoie.” Dar Mihai a oprit-o. „Nu, mamă. Nu asta e.” S-a așezat lângă ea și a cerut iertare fără să adauge că era stresat, ocupat sau neînțeles. Mama nu i-a răspuns imediat. „Cel mai tare m-a durut că te uitai la valiza mea de parcă era gunoi lăsat la poartă.” El a început să plângă. Elena a lăsat ceștile pe masă și s-a dus să pregătească o cameră.
În seara aceea, Mihai a scos calculatorul din birou și a dus acolo lampa de citit a mamei. Nu s-au reparat doi ani într-o singură zi. După operația mea, mama a ales să rămână încă o vreme la ei, iar eu am trecut s-o văd în fiecare weekend. Într-o duminică am găsit-o în grădină, cu nepotul în brațe. Valiza era desfăcută, hainele așezate în dulap. De data aceasta, când am sunat la poartă, Mihai a deschis înainte să apuc să spun cine sunt.