„Semnează și pleacă! De mâine, casa asta e a ei!” Sorin mi-a împins o foaie peste masa din bucătărie, apoi a aruncat valiza mea lângă ușă. În curte aștepta o mașină cu motorul pornit. Femeia din dreapta se uita spre ferestrele noastre. Cu o oră înainte aflasem că soțul meu avea o relație de aproape un an. Acum îmi dădea zece minute să dispar din casa în care crescusem.
„Cheam-o încoace! Să vadă cine apare în actul casei!” am spus, scoțând un dosar albastru din sacoșă. Sorin s-a oprit cu mâna pe mânerul valizei. „Ce act? Mi-ai spus că l-ai pierdut!” Îi spusesem asta după ce îl prinsesem răscolind sertarele tatălui meu. De fapt, mutasem documentele la sora mea. În ultima lună, Sorin insistase să semnez niște hârtii „pentru renovare”, dar refuzase de fiecare dată să-mi lase timp să le citesc.
Am deschis dosarul pe masă. Casa era moștenirea lăsată de tatăl meu, iar Sorin știa asta. Totuși, în fața prietenilor vorbea mereu despre „vila lui” și despre cum mă scosese din sărăcie. Eu plăteam facturile, el fotografia grădina pentru internet. Pe foaia pe care voia acum s-o semnez nu era nicio renovare: încerca să obțină acordul meu pentru a începe demersurile unei vânzări. „Ai promis cuiva casa mea?” l-am întrebat.
„Nu înțelegi cum stau lucrurile”, a răspuns. Am deschis ușa și i-am făcut semn femeii din mașină să vină. Sorin a încercat să mă oprească, dar ea era deja pe trepte. Purta un buchet de flori și zâmbea încurcat. „Credeam că ați discutat.” Am lăsat actul în fața ei. „Ce ți-a spus?” Femeia a citit numele meu, apoi s-a uitat la el. „Că locuința e a lui. Că tu refuzi să pleci, deși ți-a găsit un apartament.”
„Nu există niciun apartament”, am spus. Sorin a început să vorbească repede despre bani pe care urma să-i primească și despre o afacere care avea să rezolve totul. Femeia a pus florile pe masă. „Mi-ai cerut un avans pentru mobilă. Ai spus că ne mutăm aici săptămâna viitoare.” M-am uitat la ea și, pentru prima dată de când o văzusem, nu m-am mai gândit la buchet. El luase bani de la ea pentru o viață pe care o pregătea în casa mea.
Femeia și-a scos telefonul. Mesajele erau acolo: camerele fotografiate, planul mutării, promisiunea că eu voi semna și voi pleca fără scandal. Sorin le scrisese în timp ce mă ținea de mână la aniversarea noastră. „Trimite-mi banii înapoi”, i-a spus ea. „Despre restul nu mai avem ce discuta.” Și-a luat geanta și a ieșit. Florile au rămas între dosar și foaia pe care mă grăbise s-o semnez.
După ce mașina a plecat, Sorin a încercat să schimbe tonul. „Am făcut o prostie. Hai să nu distrugem tot pentru asta.” Am sunat-o pe sora mea și am rugat-o să vină. Nu mai voiam să rămân singură cu el și nici să iau decizii sub amenințări. În zilele următoare am cerut ajutor pentru divorț și pentru lămurirea tuturor documentelor pe care le pregătise. Casa nu s-a schimbat de proprietar în bucătărie, printr-o ceartă. Iar eu nu am semnat nimic doar ca să-l fac să tacă.
Când Sorin și-a strâns lucrurile, a întins mâna spre dosarul albastru, din obișnuință sau din speranța că încă poate controla ceva. L-am luat de pe masă înaintea lui. Mai târziu, sora mea m-a găsit așezată pe trepte, cu cheia în palmă. „Ce faci cu florile?” m-a întrebat. Le-am dus vecinei care împlinea șaptezeci de ani. În bucătărie am pus, în locul lor, fotografia tatălui meu. În seara aceea am încuiat ușa și m-am culcat în camera mea. Valiza goală era din nou în pod.