— Ai așteptat să plec din oraș?
— Pentru că știam că n-o să accepți.
— Și asta ți s-a părut un motiv să o faci pe ascuns?
— Mi s-a părut singurul mod în care puteam rezolva ceva fără trei zile de ceartă.
— Dumneavoastră nu participați la discuția asta.
— Ba particip. Este vorba despre mine.
— Este vorba despre fiul meu.
— Fiul nostru, mă corectă Cătălin.
— Atunci începe să te porți ca tatăl lui.
— Nu-mi spune mie cum să-mi cresc copilul.
— Atunci explică-mi cum îl crești. Îl trimiți patru zile la mătușa lui și între timp îi golești camera?
— Ai permis să fie golită.
— Dacă tot vrei adevărul, Matei este prea răsfățat.
— Nu. M-am săturat să mergem pe vârfuri în jurul ei. Copilul are zece ani și toată casa este organizată după el.
Am râs fără urmă de amuzament.
— Are o cameră. În casa în care locuiește. Asta înseamnă că toată casa este organizată după el?
— Avea cea mai bună cameră.
Nu fusese vorba despre spațiu.
Mariana o dorise pe aceea.
— Camera revine la Matei.
— Mobilierul este făcut pe comandă.
— Andreea, dulapurile au costat aproape paisprezece mii de lei.
M-am întors încet spre el.
— Cu montaj și restul mobilierului, puțin mai mult.
Privirea lui a fugit pentru o fracțiune de secundă.
Am simțit un gol în stomac.
Aveam un cont separat în care puneam lunar bani pentru cheltuielile mai mari ale familiei și pentru viitorul lui Matei.
— Din contul de economii?
— Nu începe acum să verifici conturile.
Replica lui m-a făcut să ridic privirea.
Am intrat în aplicația băncii.
În ultimele două luni dispăruseră aproape treizeci și două de mii de lei.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Eu mă duc în camera mea.
M-am pus în dreptul ușii.
— Atunci răspunde fiul dumneavoastră.
M-am întors spre Cătălin.
— Mama a avut niște probleme.
— Nu trebuie să-i explici ei situația mea financiară!
— Când situația dumneavoastră financiară este plătită din banii familiei mele, da, trebuie.
— Sunt și banii fiului meu!
— Atunci o ajutai din banii tăi.
— Exact. De aceea trebuia să vorbești cu mine înainte să iei treizeci și două de mii de lei.
Mariana a încercat să treacă pe lângă mine.
— Toată povestea asta pentru niște bani și o cameră…
Atunci am văzut cât de simplu era totul pentru ea.
Totul devenea „niște” ceva când nu îi aparținea ei.
— Unde este garsoniera dumneavoastră?
— Cătălin mi-a spus că aveți infiltrații și că trebuie reparată.
— Vreau să știu când vă întoarceți.
Cătălin interveni imediat.
— Nu poate să se întoarcă.
Am simțit că urmează altceva.
— Garsoniera este închiriată.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Am găsit chiriași, spuse Mariana. O familie serioasă.
Cu o săptămână înainte să plec eu la Cluj.
Nu exista nicio mutare temporară.
Nu existau trei săptămâni de reparații.
— Deci ați închiriat-o înainte să vă mutați aici.
Mariana își ridică bărbia.
— Era păcat să stea goală.
— Nu stătea goală. Locuiați în ea.
Cătălin se apropie de mine.
— Mama nu se mai descurca singură.
— Și când aveai de gând să-mi spui că s-a mutat definitiv?
— Eu nu mă mai mut înapoi.
Acolo era conflictul pe care încercase să-l amâne.
Mama lui nu voia câteva luni.
Cătălin m-a privit atent.
— Înseamnă că Matei nu se întoarce în casa asta în seara asta.
— Tocmai de aceea ar trebui să te întrebi ce îi spui când te întreabă unde îi este camera.
— Ce? Că bunica avea prea multe haine?
— Nu-mi vorbi așa în casa fiului meu!
— Apartamentul este pe numele meu și al lui Cătălin.
— Și tocmai de aceea, de mâine, încep să aflu exact ce s-a întâmplat cu banii noștri și cu lucrurile copilului meu.
— Deocamdată vreau facturile mobilierului. Extrasele contului. Și adresa centrului unde au fost donate lucrurile lui Matei.
A doua zi am reușit să recuperăm o parte dintre lucrurile donate.
Veioza lui Matei dispăruse.
Câteva jucării dispăruseră.