Mara și-a strâns pătura în jurul ei.
— Anul trecut, la bunica, după ce ai ieșit din bucătărie, mătușa Viorica a venit după mine.
— M-a întrebat ce note am.
— I-am spus că luasem un șapte la matematică.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Mi-a zis: „Mara, mama ta te apără prea mult. De asta n-o să înveți niciodată să fii ca lumea.”
— Apoi mi-a spus să mă uit la ceilalți copii din familie. Că ei fac sport, au note mai bune, sunt mai sociabili… și că eu mă ascund mereu după tine.
— Pentru că știam ce o să spui.
— „Lasă, puiule, așa e mătușa Viorica. Nu pune la suflet.”
Pentru că exact asta aș fi spus.
Ani întregi, de fiecare dată când Viorica făcea o observație nepotrivită, eu traduceam pentru ceilalți.
„Nu asta a vrut să spună.”
„Hai să nu stricăm ziua pentru atâta lucru.”
Credeam că păstrez pacea.
Nu-mi trecuse niciodată prin minte să mă întreb cine plătea pentru pacea aceea.
— Au mai fost și alte dăți? am întrebat.
Mara a dat încet din cap.
M-am uitat la fiica mea și, pentru prima dată, mi-a fost teamă de răspuns.
— La ziua bunicii, unchiul Sandu a zis că sunt „prea moale” și că tu mă crești într-un glob de sticlă.
Râsesem stânjenită și schimbasem subiectul.
— Și vara trecută, Mioara m-a întrebat de ce nu sunt și eu „mai descurcăreață” ca fata ei.
Mara a ridicat din umeri.
— Pentru că voi, adulții, mereu spuneți că sunt glume.
Nu pentru că era nedreaptă.
Ci pentru că avea dreptate.
M-am apropiat și am luat-o în brațe.
— Ascultă-mă bine. Am greșit.
— Nu tu ai spus lucrurile alea.
— Nu. Dar eu eram mama ta și trebuia să opresc lucrurile înainte să ajungi să crezi că trebuie să le suporți.
Mara a început să plângă.
— Eu nu voiam să vă certați din cauza mea.
— Și nici în seara asta nu tu ai stricat nimic.
Am stat cu ea până s-a liniștit.
Când am ieșit din cameră, Ionuț terminase de strâns masa.
Pe blat lăsase doar cozonacul.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.
La jumătatea poveștii s-a așezat.
— Și noi n-am știut nimic?
— Am auzit destule. Numai că de fiecare dată ne-am spus că nu merită scandalul.
Ionuț a rămas câteva secunde tăcut.
— Credeam că dacă nu răspund, sunt matur.
— Se pare că noi eram maturi, iar copilul trebuia să înghită.
În noaptea aceea n-am mai pus filmul.
Am stat noi trei în bucătărie și am mâncat cozonac cu mâna.
La un moment dat, Mara a început să râdă pentru că Ionuț tăiase o felie atât de groasă încât nu putea s-o bage în cană.
A fost primul moment în care am simțit din nou că era Ajunul.
Dimineața, telefonul meu avea paisprezece mesaje.
Primul era de la sora mea.
„Puteai să gestionezi altfel.”
„Mama a plâns toată noaptea. Orice ar fi, rudele nu se dau afară în Ajun.”
„Am auzit ce-ai făcut. Urât.”
„Liliana, m-ai făcut de rușine. Sun-o pe Viorica și cere-ți scuze. E sora mea.”
Am citit mesajul de două ori.
Nu pentru că aș fi crezut că greșisem.
Ca să nu mai vorbească lumea.
Ca să nu fie mama supărată.
Ca să nu vină Paștele și să stăm la mese diferite.
Ionuț a venit lângă mine.
— Mă gândesc dacă s-o sun.
Întrebarea era atât de simplă, încât aproape m-a enervat.
— Vreau să nu mai fiu eu persoana care repară ce strică alții.
„Îmi pare rău că seara de Ajun s-a terminat așa. Nu-mi pare rău că mi-am apărat copilul. În casa noastră sunteți bineveniți cât timp Mara nu este comparată, ironizată sau judecată. Dacă aveți ceva de spus despre felul în care ne creștem copilul, vorbiți cu mine și cu Ionuț, nu cu ea. Nu mai accept «așa suntem noi» drept scuză pentru lucruri care rănesc.”
Telefonul a început să vibreze aproape imediat.
L-am pus cu ecranul în jos.
— Nu citești? m-a întrebat Ionuț.
Următoarele săptămâni au fost ciudate.
Unii n-au mai vorbit cu noi.
Mama mă suna și încerca să mă convingă să „fac eu primul pas”.
— Liliana, e păcat să stricați familia pentru niște vorbe.
— Mamă, de ce întotdeauna trebuie să facă primul pas cel care a fost rănit?
— Pentru că tu ești mai înțeleaptă.
— Atunci poate e timpul să fie și ceilalți.
N-a mai avut ce să spună.
Mara, în schimb, se schimbase.
Dar observam lucruri mici.
La telefon cu rudele nu mai stătea cu ochii în pământ.
— Nu vreau să vorbesc despre asta.
Prima dată când am auzit-o, aproape am intervenit din reflex să îndulcesc răspunsul.
Nu trebuia s-o fac mai plăcută pentru ceilalți.
Au trecut aproape două luni.