După ce a plecat, casa a rămas atât de tăcută încât îmi auzeam respirația. Timp de câteva minute am rămas nemișcată în bucătărie, cu mâinile sprijinite de masă. Mă uitam la ceașca lui de cafea, încă pe jumătate plină, și mă gândeam că patruzeci și șapte de ani pot încăpea într-o singură propoziție: „Divorțez de tine.”
Am plâns. Nu mi-e rușine să spun asta.
Am plâns pentru fata de douăzeci de ani care îl iubise orbește. Pentru femeia care își crescuse copiii, muncise cot la cot cu el, renunțase la vacanțe, la haine noi și la vise doar ca familia să aibă un acoperiș sigur. Dar, după câteva ore, lacrimile s-au terminat. Și în locul lor a rămas ceva mult mai puternic.
Am deschis sertarul în care țineam toate actele importante. Contractul casei, extrasele de cont, actele terenurilor moștenite de la părinții mei, polițele de asigurare și documentele firmei mici pe care o avuseserăm cândva.
Ion credea că eu nu înțeleg nimic din bani.
În toți anii aceia, eu fusesem cea care plătea facturile, completa declarațiile și păstra fiecare chitanță. El doar semna unde îi spuneam.
A doua zi dimineață, înainte să urce în avionul spre Mexic, am mers direct la bancă.
Consiliera m-a privit cu atenție când i-am explicat situația.
— Doamnă, fiind cont comun, aveți dreptul să vedeți toate tranzacțiile.
Atunci am aflat că Ion nu folosise doar economiile pentru vacanță.
Cu trei săptămâni înainte transferase o sumă uriașă într-un cont personal despre care eu nici nu știam.
Din fericire pentru mine, făcuse o greșeală.
Transferul fusese făcut după ce depusese cererea de divorț, fără acordul meu.
Avocata pe care am angajat-o a zâmbit când a văzut documentele.
— Să nu-i spuneți nimic. Lăsați-l să creadă că nu știți.
În zilele următoare, Ion îmi trimitea fotografii din Mexic.
Și, bineînțeles, cu o femeie brunetă cu aproape treizeci de ani mai tânără.
Fiecare fotografie era însoțită de câte un mesaj.
„Vezi ce înseamnă să trăiești?”
„Ar fi trebuit să faci și tu ceva cu viața ta.”
„Nu fi tristă. Poate îți găsești și tu un pensionar.”
Nu i-am răspuns niciodată.
În schimb, împreună cu avocata, pregăteam dosarul.
Când s-a întors din vacanță era bronzat, relaxat și convins că totul merge conform planului.
Numai că îl aștepta prima surpriză.
Conturile comune fuseseră blocate temporar până la clarificarea partajului.
Casa nu putea fi vândută.
Mașina nu putea fi înstrăinată.
Iar judecătorul aprobase cererea de inventariere a tuturor bunurilor.
Pentru prima dată după foarte mulți ani l-am văzut transpirând.
— Ce ai făcut? m-a întrebat.
— Nimic. Doar am respectat legea.
— Crezi că o să câștigi ceva?
Procesul a durat aproape un an.
În timpul lui au ieșit la iveală lucruri pe care nici eu nu le bănuiam.
Ion făcuse mai multe credite pe care le ascunsese.
Cheltuise sume importante pentru amanta lui.
Îi cumpărase bijuterii, excursii și chiar îi plătise chiria câteva luni.
Totul din banii familiei.
Judecătorul nu a privit cu ochi buni aceste dovezi.
La final, hotărârea a fost clară.
Transferurile făcute fără acordul meu au fost considerate în folos exclusiv personal.
Ion a fost obligat să-mi restituie jumătate din bani.
În plus, casa a rămas mie, deoarece copiii investiseră în renovarea ei, iar eu locuiam acolo de zeci de ani.
Când a ieșit din sala de judecată, părea cu zece ani mai bătrân.
Dar viața avea pregătită și o lecție pe care niciun tribunal nu i-o putea da.
La câteva luni după divorț am aflat că tânăra pentru care mă părăsise îl lăsase.
Pentru un bărbat mai bogat.
Îi golise cardurile, îi folosise mașina și dispăruse fără urmă.
Ion încerca să ia legătura cu ea.
În schimb, eu începusem o viață nouă.
M-am înscris la cursuri de pictură.
Am mers pentru prima dată într-o excursie organizată doar pentru femei.
Mi-am schimbat garderoba.
Nu ca să impresionez pe cineva.
Ci pentru că, privind în oglindă, voiam să o văd din nou pe Niculina.
Într-o zi, vecina m-a convins să merg cu ea la un târg de produse tradiționale.
Acolo l-am cunoscut pe Mircea.
Nu mi-a spus că sunt frumoasă.
Mi-a spus că am un râs cald.
Și, ciudat, complimentul acela a însemnat mai mult decât toate florile pe care Ion nu mi le adusese niciodată.
Am început să ieșim la plimbare.
Doar doi oameni care învățau din nou să se bucure de viață.
Într-o după-amiază ploioasă, aproape doi ani după divorț, cineva a bătut la ușă.
Avea hainele șifonate, părul complet alb și privirea pierdută.
L-am privit câteva secunde.
A intrat încet și s-a uitat prin casă.
Tablouri pictate chiar de mine.
Parcă nici nu mai era aceeași locuință.
— Arată frumos… a șoptit.
Era plină cu albume vechi de familie.
— Le-am găsit și m-am gândit că sunt ale tale.
— Am greșit, Niculina. Am fost prost. Am confundat libertatea cu egoismul. Am crezut că tinerețea se poate cumpăra. Am pierdut tot.
— Te rog… dacă nu ca soț… măcar lasă-mă să mă întorc acasă. Putem fi colegi de casă. O să dorm pe canapea. O să fac orice.
M-am uitat lung la omul din fața mea.
Nu mai vedeam bărbatul care mă jignise.
— Ion, știi care a fost cea mai mare greșeală a mea?
— Am crezut că fără tine nu pot trăi.
— Și am descoperit că abia după ce ai plecat am început cu adevărat să trăiesc.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.