Partea 1. Furtuna care se apropia
— Dacă nimeni nu vrea să-și asume responsabilitatea pentru aceste fete, luni le voi lăsa în grija Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. Eu nu am de gând să-mi distrug viața crescând copii a căror mamă a murit.
Exact aceste cuvinte a ales ginerele meu să le rostească lângă sicriul fiicei mele.
Nu ca un bărbat care tocmai își pierduse soția căreia îi jurase cândva că o va iubi toată viața.
Le-a spus cu glas tare, în mijlocul cimitirului din București, când pământul de pe mormântul Ralucăi nici măcar nu apucase să se așeze, iar aerul umed încă mirosea a crini albi.
Trecuse mai puțin de o oră de la înmormântarea fiicei mele de treizeci și cinci de ani.
Dar în loc să o plângă, Adrian vorbea deja deschis despre cum să scape de propriile trei fiice, de parcă ar fi fost doar un obstacol în calea noii lui vieți.
Am simțit cum mi se rupe ceva înăuntru.
Lângă mine stăteau nepoatele mele.
Lucia, în vârstă de doisprezece ani, strângea atât de tare fotografia mamei ei, încât degetele îi deveniseră albe.
Ruxandra, de nouă ani, privea în tăcere mormântul proaspăt, fără nicio urmă de emoție pe chip.
Iar micuța Ana, de numai șase ani, se lipise de paltonul meu negru și tremura atât de tare, încât îi simțeam fiecare respirație.
Adrian arăta de parcă durerea nu-l atinsese deloc.
Purta un costum gri scump, fără nici cea mai mică cută.
Pantofii îi luceau, deși pământul era ud.
De sub manșeta cămășii i se vedea un ceas de lux.
Pe fața lui nu era nicio urmă de lacrimă.
În acel moment i-a sunat telefonul.
S-a uitat la mesaj… iar colțurile gurii i s-au ridicat într-un zâmbet abia sesizabil.
De parcă cineva îl aștepta deja să sărbătorească împreună.
L-am privit drept în ochi.
A oftat adânc, de parcă eu eram cel care făcea ziua și mai grea.
— Charles, nu începe, mi-a răspuns calm. Raluca nu mai este. Am dreptul să-mi văd de viață.
Le-a aruncat o privire scurtă și indiferentă, apoi a făcut un gest nepăsător cu mâna.
— Logodnica mea nu are de gând să crească trei fete care nici măcar nu mă respectă. Dacă îți sunt atât de dragi, ia-le tu.
În cimitir s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
Câțiva dintre rude și-au plecat privirea.
Nașa mea și-a dus mâinile la gură.
Până și preotul s-a întors cu spatele, refuzând să privească scena.
Pentru o clipă am vrut să-l lovesc pe Adrian.
Să-i șterg zâmbetul acela mulțumit de pe față.
Dar atunci am simțit o mână mică strângând-o pe a mea.
Îmi strângea degetele atât de tare, încât furia mea s-a transformat pe loc în ceva mult mai înspăimântător.
Mi-am coborât privirea spre fete.
Și am înțeles imediat că ceva nu era în regulă.
Tocmai asta m-a speriat cel mai tare.
Nu îl implora pe tatăl ei să rămână.
Doar îl privea liniștită cu o expresie pe care niciun copil de doisprezece ani nu ar trebui să o aibă.
Apoi și-a mutat privirea spre Ruxandra.
Ruxandra a încuviințat în tăcere.
După aceea, amândouă s-au uitat la micuța Ana.
Între surori a trecut o înțelegere fără cuvinte.
Doar o singură privire scurtă.
Iar acea privire mi-a dat fiori.
Ele știau deja ceva ce eu nu știam.
M-am așezat în genunchi lângă ele.
— Veți veni acasă cu mine, am spus încet.
— Perfect. Înseamnă că problema mea s-a rezolvat.
Înainte să plece, nici măcar nu și-a îmbrățișat fiicele.
Nu le-a întrebat dacă au haine, medicamente sau unde vor dormi în noaptea aceea.
Pur și simplu s-a întors și s-a îndreptat spre un monovolum alb parcat lângă poarta cimitirului.
La volan stătea o femeie tânără, cu ochelari mari de soare negri.
Când l-a văzut pe Adrian, a zâmbit larg.
El s-a așezat pe locul din dreapta.
Și nici măcar o singură dată nu s-a uitat înapoi.
Am rămas privind mașina până când a dispărut după colțul străzii. În jurul nostru, oamenii au început să plece în liniște. Unii se apropiau de mine, îmi strângeau mâna și își cereau parcă scuze din priviri că fuseseră martori la o asemenea scenă. Niciunul nu găsea cuvintele potrivite.
În tot drumul, nimeni nu a vorbit.
Abia după ce am intrat în sufragerie, Ana s-a cuibărit pe canapea și a adormit aproape instantaneu, epuizată. Ruxandra s-a dus în camera în care dormea când venea în vacanțe, iar Lucia a rămas în picioare, ținând în brațe un rucsac pe care nu-l observasem până atunci.
— Bunicule… trebuie să-ți arăt ceva.
A desfăcut fermoarul cu grijă și a scos un caiet cu copertă albastră, uzată pe margini.
— Mama ne-a spus să nu-l dăm nimănui decât ție. Doar dacă se întâmplă ceva cu ea.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Înăuntru erau pagini întregi scrise de mâna Ralucăi. Nu erau doar gânduri. Era un jurnal. Descria ultimele luni din viața ei, tratamentele, frica și, mai ales, schimbarea lui Adrian.
Scria că devenise rece cu mult înainte să se îmbolnăvească grav. Venea târziu acasă, ascundea telefonul și inventa deplasări care nu existau. Într-o zi îl văzuse întâlnindu-se cu aceeași femeie pe care eu tocmai o văzusem la volanul monovolumului alb.
La finalul caietului era lipit un plic.
L-am deschis cu mâinile tremurânde.
Înăuntru era o scrisoare și un stick de memorie.
„Tată, dacă citești asta, înseamnă că eu nu mai sunt. Nu vreau răzbunare. Vreau doar ca fetele să fie protejate. Dacă Adrian încearcă să le abandoneze sau să pretindă că eu am fost de acord, pe stick sunt copii ale mesajelor, fotografiilor și documentelor pe care le-am salvat. Adevărul trebuie să fie cunoscut doar dacă va fi nevoie.”
Am introdus stickul în laptop.
Fotografiile confirmau relația lui Adrian cu acea femeie încă din perioada în care Raluca urma tratamentele. Mesajele vorbeau despre planurile lor de a se căsători imediat ce „totul se termină”. Mai existau și conversații în care el se plângea că întreținerea celor trei fete îi încurca planurile și cheltuielile.
Nu era doar lipsă de suflet.
Era dovada că își pregătise noua viață cu mult înainte ca soția lui să fie înmormântată.
În zilele următoare am discutat cu un avocat și cu reprezentanții Protecției Copilului. Le-am arătat jurnalul și documentele. Nimeni nu a încercat să îl scuze pe Adrian.
Fetele au rămas temporar la mine, iar procedurile pentru încredințarea lor au început imediat.
O săptămână mai târziu am aflat, printr-o rudă, că Adrian își programase cununia civilă chiar în acea sâmbătă.
Nu aveam de gând să merg.
Avocatul Ralucăi trimisese deja documentele necesare pentru deschiderea procedurilor privind custodia și obligațiile lui de întreținere. În același timp, logodnica lui primise, anonim, copii ale mesajelor pe care el le trimisese în perioada în care încă își mințea soția.
Ea a aflat că nu fusese singura femeie căreia îi promisese o viață nouă.
În dimineața nunții, aceasta a plecat fără să mai apară.
Câteva zile mai târziu, Adrian a venit pentru prima dată la mine.