Treceți la conținutul principal Solicitați un link
Nu există nimic între mine și ea… este doar o colegă…
Ecranul telefonului s-a aprins scurt pe blatul de granit al bucătăriei, reflectând o lumină albăstruie în penumbra serii. Elena tocmai strângea ceștile de cafea. Mihai era la baie, iar dispozitivul lăsat nesupravegheat părea să vibreze cu o intensitate care nu era doar mecanică, ci aproape palpabilă.
„Săptămâna viitoare proiectul e doar al nostru. Abia aștept să terminăm treaba și să sărbătorim, ai fost minunat azi.”
Numele de pe ecran: Laura. O colegă nouă din departamentul de marketing, despre care Mihai începuse să vorbească tot mai des în ultimele două luni, pentru ca apoi, brusc, să nu o mai menționeze deloc.
Elena a simțit un gol în stomac. Nu era o dovadă explicită, nu existau cuvinte vulgare sau confirmări ale unei trădări fizice, dar tonul era mult prea cald, mult prea intim pentru două persoane care doar împărțeau un Excel și un spațiu de birou. În acel moment, ușa de la baie s-a deschis. Mihai a pășit în bucătărie, ștergându-și mâinile cu un prosop. Când a văzut-o pe Elena în picioare, privind fix spre telefonul lui, corpul i s-a încordat instantaneu.
Elena a ridicat privirea, cu ochii umezi, dar cu o voce surprinzător de calmă, deși tremura ușor: — Dacă e doar o colegă și vorbiți doar despre muncă, de ce îți ascunzi mereu ecranul când îți scrie?
Mihai a încremenit pentru o fracțiune de secundă. Într-un gest reflex, aproape violent, s-a repezit spre masă, a înfăcat telefonul și l-a băgat adânc în buzunarul pantalonilor, evitându-i complet privirea și uitându-se undeva spre fereastră. Apoi, ridicând tonul ca și cum atacul ar fi fost cea mai bună formă de apărare, a răbufnit: — Pentru că știu exact ce circ faci din nimic! Nu am nimic de ascuns.
— Circ din nimic? a repetat Elena, simțind cum furia îi inundă obrajii. Mihai, te-ai repezit la telefon de parcă era o bombă gata să explodeze. Dacă e vorba doar de muncă, de ce proiectul e „doar al vostru”? De ce trebuie să sărbătoriți? De când a devenit managementul de proiect atât de… personal?
Mihai a lăsat prosopul pe un scaun și a început să se plimbe agitat prin bucătărie, dând nervos din mâini. — Este vorba despre pitch-ul pentru clienții germani, Elena! Am muncit ca niște câini trei săptămâni. Laura a vrut doar să fie drăguță. Are un stil mai entuziast, așa scrie ea tuturor. Dar tu ești paranoică. De luni de zile mă simt de parcă sunt sub lupă în propria mea casă. Orice mesaj primesc, simt ochii tăi în ceafă. De asta ascund ecranul! Nu pentru că aș face ceva greșit, ci pentru că m-am săturat să dau explicații pentru fiecare notificare.
— Nu ai dat niciodată explicații pentru că nu ți le-am cerut până acum, a spus Elena, coborându-și vocea, realizând că țipetele nu-i vor aduce adevărul. Dar comportamentul tău s-a schimbat. Când te sună de la birou, ieși pe balcon. Când îți lași telefonul pe masă, îl pui mereu cu ecranul în jos. Lipsa asta de transparență mă omoară, Mihai. Nu mesajul în sine e problema, ci zidul pe care l-ai ridicat între noi de când a apărut ea.
Mihai s-a oprit din mers. S-a sprijinit de marginea mesei, privind în jos. Tăcerea s-a așternut grea între ei, întreruptă doar de ticăitul monoton al ceasului de perete.
— Nu există nimic între mine și Laura, a spus el, de data asta mai încet, dar cu o defensivă încă rigidă. Este doar o colegă bună. Ne înțelegem bine pentru că presiunea e uriașă la birou și ea e singura care înțelege prin ce trec acolo.
— Iar eu nu? a întrebat Elena, simțind o înțepătură adâncă în piept. Eu nu mai sunt persoana cu care vrei să împarți greutățile? Ai înlocuit parteneriatul nostru cu „înțelegerea” ei. Când ai încetat să-mi mai povestești mie cum îți este ziua?
— Pentru că atunci când vin acasă, vreau să mă deconectez, nu să încep un alt interogatoriu, a replicat Mihai, deși tonul lui își pierduse din agresivitate, lăsând să se vadă o nuanță de oboseală.
— Nu a fost niciodată un interogatoriu până când ai început să te ascunzi, a spus Elena, făcând un pas spre el. Mihai, uită-te la mine.
El a ridicat în cele din urmă privirea. În ochii lui nu era vinovăția unui om prins în fapt, ci panica cuiva care realizase că trecuse o linie invizibilă fără să-și dea seama.
"Nu am înșelat-o pe femeia asta", s-a gândit el, dar în sinea lui știa că mesajele de la miezul nopții, glumele interne pe care Elena nu le-ar fi înțeles și validarea pe care o primea de la Laura deveniseră un refugiu periculos. O infidelitate emoțională care nu lăsa urme pe cearșafuri, dar care măcina încet temelia căsniciei lui.
— Îți este dor de noi? l-a întrebat Elena, cu ochii țintiți în ai lui. Sau Laura umple un gol pe care eu nu mai știu cum să-l umplu?
Întrebarea a lovit aerul cu o greutate imensă. Mihai a dus mâna la buzunar, a scos telefonul și l-a așezat pe masă, de data aceasta cu ecranul în sus. Nu l-a deblocat, dar gestul a fost o primă cedare.
— Îmi pare rău că te-am făcut să te simți așa, a spus el, după o lungă pauză, trecându-și mâna prin păr. Nu am realizat că secretomania mea a lăsat loc de atâtea interpretări. M-am simțit sufocat de muncă și am lăsat o relație de colegialitate să devină prea familiară. Dar te iubesc pe tine. Și nu vreau să te pierd din cauza unei prostii.
Elena a privit telefonul de pe masă, apoi l-a privit pe el. Știa că drumul înapoi spre încredere avea să fie lung și că simplul fapt de a lăsa ecranul la vedere nu era de ajuns. Însă, pentru prima dată după multe săptămâni, zidul dintre ei părea să aibă o fisură prin care, dacă erau amândoi dispuși, puteau începe să reconstruiască ceea ce aproape lăsaseră să se dărâme.