Au coborât din taxi râzând.
Se vedea de la o poștă că le-a priit vacanța. El bronzat, cu cămașa descheiată și ochelari scumpi, ea cu un zâmbet larg și unghiile proaspăt făcute.
Portarul nici măcar nu i-a salutat.
Doar i-a privit ciudat.
Adrian a apăsat pe interfon.
O dată.
De două ori.
De trei ori.
Nimic.
Apoi a încercat cheia.
Nu intra.
A înjurat încet, crezând că s-a stricat broasca.
A mai încercat o dată, mai nervos.
Tot nimic.
Secretara a început să se uite în jur, neliniștită.
— Adrian… e cineva înăuntru?
— Normal că e, a zis el iritat. Probabil menajera.
A bătut în ușă.
Puternic.
După câteva secunde, s-a auzit un zgomot dinăuntru.
Pași.
Ușa s-a deschis.
Dar nu eu eram acolo.
Era un bărbat pe la 50 de ani, în halat, cu o cafea în mână, care s-a uitat la ei de parcă l-ar fi trezit din somn.
— Da?
Adrian a clipit, confuz.
— Ce faci în casa mea?
Bărbatul a ridicat o sprânceană.
— Casa dumneavoastră?
A scos calm telefonul, a verificat ceva și apoi a zis:
— Cred că sunteți greșit. Eu am cumpărat apartamentul acum o săptămână.
Pentru o secundă, totul a înghețat.
Secretara s-a dat un pas înapoi.
Adrian a râs scurt.
— Haide, nu glumi. Soția mea e proprietara.
— Nu mai e, a răspuns omul simplu. Actele sunt semnate. Totul e legal.
Adrian s-a înroșit.
A scos telefonul și m-a sunat.
Închis.
A mai încercat.
Închis.
Mesaj.
„Ce glumă proastă e asta?”
Niciun răspuns.
Portarul s-a apropiat încet.
— Domnule, dacă nu plecați, chem poliția.
Pentru prima dată, Adrian părea pierdut.
Nu furios.
Nu superior.
Doar… gol.
Secretara l-a tras ușor de mânecă.
— Adrian… hai să plecăm.
Și atunci a înțeles.
Nu era o scenă.
Nu era un joc.
Era real.
Tot ce credea că deține… dispăruse.
În aceeași zi, a aflat că și conturile comune erau goale.
Că mașina era pe numele meu și fusese deja vândută.
Că firma prin care ținea unele investiții fusese blocată temporar din cauza unor „verificări”.
Totul era legal.
Totul era curat.
Totul era… planificat.
Eu, între timp, stăteam pe o terasă mică, într-un oraș liniștit de pe malul mării, undeva în sudul Italiei.
Cu o cafea simplă.
Fără grabă.
Fără telefoane.
Fără explicații.
Pentru prima dată după ani de zile, liniștea nu mai era apăsătoare.
Era a mea.
Am deschis telefonul.
Un singur mesaj necitit de la Adrian.
„Cum ai putut să faci asta?”
Am zâmbit.
Am tastat încet.
„La fel cum ai putut și tu.”
Apoi am închis telefonul.
Și nu l-am mai deschis.