Partea a 2-a – Continuarea poveștii Ileana îl privea fără să clipească.
— Ai spus că tatăl tău știa adevărul.
Tudor a dat încet din cap.
— Și l-a lăsat pe bunicul meu să fie învinuit?
Întrebarea a rămas câteva secunde între ei.
Muzica se auzea în continuare, oamenii râdeau la mesele din jur, dar pentru Ileana petrecerea dispăruse.
Ileana și-a strâns plăcuța în palmă.
— Atunci cred că discuția noastră s-a terminat.
— Pentru că tata a încercat să repare ce a făcut. Prea târziu, dar a încercat.
— Bunicul meu a murit acum șaptesprezece ani.
— Nu. Tu știi o poveste. Eu l-am cunoscut.
— Omul acela m-a crescut. Și dacă tatăl tău avea ceva să-i spună, trebuia să-i spună lui.
Tudor n-a încercat s-o oprească.
— Dă-mi voie să-ți arăt un singur lucru.
Ileana a rămas în picioare.
Tudor a deschis din nou fotografia veche.
— Nu erau bijuterii. Erau ecusoanele metalice pe care le purtau oamenii de la atelierul fermei. Tata a păstrat-o pe a lui toată viața.
Apoi a trecut la altă fotografie.
Era un plic vechi, îngălbenit.
Ileana s-a așezat la loc.
— O scrisoare pe care tata i-a scris-o bunicului tău.
Tudor a clătinat din cap.
Asta a durut-o aproape la fel de tare.
Tudor și-a lăsat telefonul pe masă.
— Tata a murit acum doi ani. După înmormântare, am găsit într-un sertar un dosar cu fotografii, scrisoarea asta și câteva acte vechi. Atunci am aflat pentru prima dată cine fusese Ilie Dumitrescu.
— În vara lui 1994, tata era inginer agronom la ferma aceea. Într-o dimineață, un utilaj s-a defectat în timp ce lucrau. O piesă cedase, tata a rămas prins, iar bunicul tău a intrat după el înainte să ajungă salvarea.
— Atunci cum a ajuns vinovat?
— Pentru că utilajul trebuia oprit cu câteva zile înainte.
— Avea o defecțiune cunoscută. Bunicul tău o raportase.
A simțit cum i se face pielea de găină.
— Și cine a hotărât să continue lucrul?
— Șeful fermei. Era campanie, venea ploaia și nu voiau să piardă zile de lucru.
Totul începea să capete sens.
— După accident, trebuia să răspundă cineva, a continuat Tudor. Conducerea a spus că bunicul tău făcuse o reparație greșită. Că el fusese ultimul care intervenise la utilaj.
Ileana și-a coborât privirea.
Tudor a răspuns fără să caute scuze.
— Pentru că i-a fost frică.
Tatăl lui avea 29 de ani atunci. Soția însărcinată, un copil mic acasă și un serviciu de care depindea toată familia.
Conducerea fermei îi spusese foarte clar ce versiune urma să apară în declarații.
Dacă o contrazicea, urma să-și piardă locul de muncă.
— După ce bunicul meu îi salvase viața.
Tudor nu încerca să îndulcească nimic.
Poate tocmai de aceea Ileana a rămas.
— Ce s-a întâmplat cu bunicul?
— A fost dat afară. Din ce am reușit să aflu, nu s-a ajuns la vreun proces. Dar în zonă s-a răspândit povestea că accidentul fusese din vina lui.
Ileana își amintea lucruri pe care, copil fiind, nu le înțelesese.
Bunicul care schimba postul când se vorbea despre fosta fermă.
— Ilie, tu ai avut ghinion acolo.
Niciodată nu-i povestise mai mult.
— Vreau scrisoarea, a spus Ileana.
Tudor a scos un card din portofel și i-a scris pe spate un număr.
— Pentru că nu vreau să-ți trimit prin curier lucrurile pe care tata ar fi trebuit să aibă curajul să i le dea bunicului tău.
A doua zi, puțin după prânz, Tudor a ajuns.
Ileana nu mai purta rochia bordo.
Avea blugi, bocanci de lucru, un tricou simplu și părul prins.
Când mașina lui Tudor a oprit lângă fermă, ea tocmai cobora dintr-o combină.
Avea praf pe haine și o urmă de vaselină pe antebraț.
— Ei bine? l-a întrebat. Mai sunt cea mai elegantă femeie care conduce combina?
Tudor a privit-o și a zâmbit.
Era prima dată când Ileana zâmbea și ea de seara trecută.
Au mers la casa bunicului.
Ileana păstrase aproape totul așa cum rămăsese.
În șopron mai erau bancul de lucru, menghina grea și cutiile metalice în care nea Ilie își ținea cheile.
Tudor a pus pe masă un dosar.
Înăuntru erau fotografii.
Tatăl lui Tudor recunoștea tot.
Că Ilie îl avertizase despre utilaj.
Că Ilie îi salvase viața.
Că declarația dată după accident fusese incompletă.
Și că tăcuse când ar fi trebuit să vorbească.
„Cel mai rușinos lucru din viața mea este că omul care a riscat totul pentru mine a pierdut totul pentru că mie mi-a fost frică.”
Ileana a lăsat foaia jos.
A deschis un dulap vechi și a scos o cutie metalică pe care n-o mai deschisese de ani.
Înăuntru erau șuruburi, chei, două fotografii și un caiet cu coperți albastre.
Pe una dintre ultimele pagini, scrisul bunicului era greu de citit.
„Băiatul n-a avut nicio vină. Era speriat. Eu știu ce s-a întâmplat.”
Tudor a citit și a rămas tăcut.
— Bunicul tău îl iertase.
Ileana a clătinat din cap.
— Nu știu dacă îl iertase. Dar se pare că nu l-a urât.