— Radu, ce-ai făcut?! Ne dau afară din vilă!
Am îndepărtat puțin telefonul de ureche.
În spatele Marinei se auzeau voci, uși trântite și cineva care vorbea apăsat.
— Cum adică vă dau afară?
— Spun că plata nu mai este valabilă! Că trebuie achitată diferența și garanția acum!
Întrebarea ei mi-a confirmat tot ce bănuisem.
— Cu banii voștri, Marina.
— Radu, sunt sărbătorile! Suntem cu copilul aici, sunt părinții mei, surorile mele…
— Știu. Pentru ei am plătit treizeci și două de mii de lei.
— Dar banii au fost deja luați!
— Avansul, da. Restul nu. Iar cardul meu nu mai este la dispoziția voastră.
Câteva secunde mai târziu era el.
— Tată, ascultă-mă. Facem scandalul ăsta după Crăciun.
— Atunci deblochează cardul.
Întrebarea mea fusese simplă.
— Paul, ai un serviciu bun. Marina lucrează. De ce nu puteți plăti singuri?
Atunci am înțeles că era ceva ce încă nu știam.
— Ba cred că tocmai acum ar trebui să discutăm.
În spatele lui, Marina îi spunea ceva.
În următoarea oră am primit paisprezece apeluri.
„Trebuie să vorbim când ne întoarcem.”
Am pus telefonul deoparte.
Pentru prima dată după mulți ani, problema lui Paul nu mai devenea automat problema mea.
Familia nu a fost aruncată în stradă în ziua de Crăciun.
Părinții Marinei au plătit din economiile lor suma necesară pentru încă două nopți, iar restul vacanței a fost scurtat.
Pe 27 decembrie, Paul a venit la mine.
Când am deschis ușa, aproape că nu l-am recunoscut.
Nu pentru că arăta diferit.
Ci pentru că era prima dată când venea la mine fără să pară sigur că voi rezolva orice problemă.
S-a așezat la masa din bucătărie.
— Cât de rău e? l-am întrebat.
Paul și-a frecat palmele.
— Situația voastră financiară.
— Pentru că un om care își permite o vilă de treizeci și două de mii de lei nu intră în panică atunci când tatăl lui îi blochează cardul.
Paul n-a mai încercat să se prefacă.
Un leasing pentru mașină.
Două carduri de cumpărături aproape la limită.
Și cheltuieli făcute ani întregi ca să mențină o viață pe care, de fapt, nu și-o permiteau.
— Nu asta te-am întrebat.
— Cardul tău era… plasa noastră de siguranță.
— Plasa voastră de siguranță.
— Tată, n-am vrut să profităm de tine.
— Mi-ați luat treizeci și două de mii de lei fără să mă întrebați.
— M-ați cazat separat de familia pe care eu o duceam în vacanță.
— Aia a fost ideea Marinei.
Asta îl durea mai mult decât dacă aș fi țipat.
— Dacă mi-ai fi spus că ai probleme, te-aș fi ajutat.
— Nu. Nu cred că știi. Pentru că ajutor înseamnă să vii la mine și să spui: „Tată, am făcut niște greșeli. Poți să mă ajuți?”
— Nu înseamnă să-mi iei cardul, să-ți duci socrii și cumnatele în vacanță pe banii mei și apoi să mă trimiți pe mine să dorm în altă parte.
Paul își acoperi fața cu palmele.
Mi-a venit aproape să zâmbesc.
Tot la mine venise pentru soluție.
— Voi faceți un buget. Vindeți ce nu vă permiteți. Renunțați la vacanțe o perioadă. Vă plătiți datoriile.
— Atunci veniți și vorbim. Dar nu vă mai dau un card.
A plecat după aproape două ore.
Credeam că aceea fusese partea cea mai grea.
La începutul lui ianuarie m-a sunat notarul cu care eu și Elena lucraserăm cu ani în urmă.
— Domnule Radu, fiul dumneavoastră m-a contactat înainte de sărbători.
Am simțit imediat că ceva nu era în regulă.
— M-a întrebat, la modul general, ce variante există dacă un părinte în vârstă dorește să treacă locuința pe numele copilului, dar să continue să locuiască acolo.
Am rămas cu telefonul la ureche.
— A spus că eu vreau asta?
— A lăsat să se înțeleagă că discutați în familie.
Casa aceea nu era o vilă.
Era o casă simplă, ridicată și renovată în zeci de ani.
Acolo își făcuse ea ultima cafea.
— N-am discutat niciodată așa ceva.
— Tocmai de aceea am preferat să vă sun.
În seara aceea l-am chemat pe Paul.
Când i-am spus despre telefonul notarului, a pălit.
— Atunci spune-mi ce era.
Datoriile deveniseră atât de mari încât se gândise la toate variantele.
Dacă eu i-aș fi trecut casa pe nume, ar fi putut încerca să obțină finanțare folosind proprietatea drept garanție.
— Pentru că nu puteai fără mine.
— Și când aveai de gând să mă întrebi pe mine?
Aceeași tăcere ca la vila din Poiana Brașov.
Atunci am înțeles că problema nu era Marina.
Problema era că propriul meu fiu ajunsese să privească tot ce aveam ca pe ceva ce, mai devreme sau mai târziu, urma să-i aparțină.
— Casa asta nu este moștenirea ta cât timp eu sunt în viață. Este casa mea.
— Nu. Acum începi să afli.