Elena l-a urmat pe Victor Petrescu într-un salon mic aflat lângă sala de evenimente.
Radu făcu imediat un pas după ei.
Elena îl privi câteva secunde.
Cu o oră înainte îi ceruse să nu spună nimănui că sunt căsătoriți.
Acum, pentru că fondatorul companiei o luase deoparte, devenise brusc foarte important să fie „soțul ei”.
— Așteaptă-mă aici, îi spuse Elena.
Victor rămase câteva clipe în picioare, privind-o.
— Îmi cer scuze. Probabil v-am speriat.
— Aș vrea să vă arăt din nou fotografia.
Femeia din imagine avea puțin peste douăzeci de ani. Păr castaniu, ochi mari și același pandantiv la gât.
Elena ridică brusc privirea.
— Era cu doisprezece ani mai mică decât mine. Fotografia aceasta a fost făcută în 1980, la Sinaia.
Elena se uită din nou la ecran.
— Fusese al mamei noastre. După ce a murit, Ana l-a păstrat.
Victor arătă spre pandantivul Elenei.
— Nu spun că este același doar pentru că seamănă. Pe spate există o zgârietură lungă, aproape de margine.
Elena întoarse medalionul.
Victor închise pentru o clipă ochii.
— Atunci chiar este al ei.
— Asta încerc și eu să înțeleg.
Elena simți cum i se strânge stomacul.
— Unde este sora dumneavoastră?
— Da. Dar nu atunci când credeam noi.
Victor îi povesti că Ana plecase de acasă după o ceartă cumplită cu tatăl lor.
Avea douăzeci și ceva de ani și se îndrăgostise de un bărbat pe care familia nu-l accepta. Relația cu părinții se deteriorase, iar într-o zi Ana plecase.
La început mai trimisese câteva scrisori.
— După câțiva ani am aflat că murise într-un accident, spuse Victor. Cel puțin asta ni s-a spus.
— Bărbatul cu care plecase.
Elena simțea că fiecare răspuns deschidea altă întrebare.
Victor se uită lung la ea.
— Nu știam că exista un copil.
— Atunci de ce credeți că eu…
— Nu cred încă nimic. Tocmai asta este important.
— Nu vreau să vă spun că sunteți cineva doar pentru că purtați un colier. Ar fi absurd.
— Dar acum doisprezece ani am găsit niște scrisori pe care Ana le trimisese unei verișoare. Într-una dintre ele scria că era însărcinată.
Elena simți că nu mai poate respira normal.
Era anul în care se născuse ea.
— Știați dacă era fată sau băiat?
— Atunci poate fi o coincidență.
— Tocmai de aceea trebuie verificat.
Elena își strânse pandantivul în palmă.
— Femeia care v-a crescut?
— Da. Trebuie să existe ceva rămas de la ea.
Pentru prima dată după mulți ani, Elena începu să refacă în minte cutiile pe care nu le mai deschisese de la moartea Sofiei.
Un plic cu documentele ei vechi.
— Am certificatul meu de naștere și niște acte de când eram mică.
— Le putem verifica. Fără grabă și fără presupuneri.
Victor îi ceru numărul de telefon.
— Și dacă nu sunt cine credeți?
— Atunci ne cerem scuze unul altuia pentru cea mai ciudată conversație de la o petrecere de firmă.
Victor nu răspunse imediat.
— Atunci am pierdut foarte mulți ani.
Când Elena ieși din salon, Radu o aștepta.
— Că femeia din fotografie era sora lui.
Radu rămase cu gura întredeschisă.
— Cum adică nimic? Elena, omul te-a luat deoparte în mijlocul petrecerii!
— Pentru că a recunoscut colierul.
— Dar ce legătură ai tu cu familia lui?
Schimbarea era aproape fascinantă.
Nu se mai uita la rochia rubinie.
Nu mai părea deranjat că atrăgea atenția.
Dintr-odată voia să știe totul despre femeia pe care cu o oră înainte o prezentase drept ajutor la organizare.
— Nu știm încă dacă există vreo legătură.
— Ar trebui să ne întoarcem la domnul Petrescu. Poate putem sta cu el la masă.
Elena izbucni într-un râs scurt.
— Acum vrei să stau lângă tine?
— Nu încep nimic. Încerc doar să înțeleg.
— Acum o oră rochia mea nu era potrivită pentru cariera ta. Nu trebuia să știe nimeni că sunt soția ta. Acum, după ce Victor Petrescu s-a interesat de mine, vrei să mergem împreună la masa lui.
Elena făcu un pas spre el.
— Eu sunt exact aceeași femeie care a intrat aici cu tine.
— Aceeași rochie. Același colier. Aceeași soție.
— Singurul lucru care s-a schimbat este cât crezi tu că valorez.
În seara aceea, Elena a plecat singură acasă.
Nu pentru că știa deja ce va face cu mariajul ei.
Ci pentru că avea nevoie să gândească fără Radu lângă ea.
A doua zi a deschis cutiile Sofiei.
Era îngălbenit, prins între două albume vechi.
Înăuntru era o scrisoare.
Sofia o scrisese cu puțin timp înainte să moară.
Elena a citit-o de două ori.