Maria se uită la stewardesă.
— De ce trebuie să vorbiți cu comandantul?
Tânăra ținea fotografia cu grijă, aproape de margini, de parcă dintr-odată devenise un obiect foarte prețios.
— Pentru că… numele dumneavoastră îmi este cunoscut.
Bărbatul de la 3B își închise laptopul.
Cu numai câteva minute înainte, Maria îl deranjase prin simpla ei prezență.
Acum încerca să vadă mai bine fotografia.
— Doamnă Dobre, ați lucrat în aviație?
Maria își coborî privirea.
Pentru prima dată, pe chipul bătrânei apăru un zâmbet adevărat.
Stewardesa se uită din nou la uniforma femeii tinere din fotografie.
Bărbatul de la 3B ridică brusc capul.
— Am început pe avioane mici. Apoi am ajuns instructor de zbor. Mai târziu am lucrat în aviația civilă.
Nu spusese asta cu mândrie.
O spusese aproape ca și cum ar fi povestit că lucrase la poștă sau într-o fabrică.
— Dumneavoastră? întrebă bărbatul.
Maria se întoarse spre el.
Pe chipul lui se văzu pentru o clipă neîncrederea.
— Știu. Nici atunci nu mă credeau mulți.
— Acum înțeleg de ce vă știu numele. Tata a fost pilot. Când eram copil, aveam acasă albume și cărți vechi despre aviația românească. Numele dumneavoastră era într-unul dintre ele.
— Dar cine este Alexandru?
Întinse mâna după fotografie.
— Alexandru Marinescu. Navigator.
O luă și trecu ușor degetul peste chipul tânărului.
— Și omul pe care trebuia să-l iau de soț.
În jur se făcuse liniște.
Chiar și bărbatul de la 3B asculta acum.
Maria nu părea să observe.
— Am zburat împreună ani întregi. La început ne certam pentru orice. El spunea că sunt prea încăpățânată. Eu spuneam că vorbește prea mult.
— Probabil aveam amândoi dreptate.
Stewardesa se așeză ușor pe marginea unui scaun liber din apropiere.
Apoi se uită spre fereastra avionului.
Alexandru fusese unul dintre puținii oameni care o luaseră în serios de la început.
În anii în care Maria trebuia să demonstreze de două ori mai mult decât colegii ei pentru a primi aceeași încredere, el nu-i spusese niciodată că o femeie n-avea ce căuta acolo.
— Lăsați-o să zboare. După aceea mai vorbim.
Și, fără să-și dea seama când, deveniseră mai mult.
Fotografia fusese făcută într-o dimineață de vară, înaintea unui zbor.
— În seara aceea m-a cerut de soție, spuse Maria.
Stewardesa privi fotografia.
— Nici nu l-am lăsat să termine întrebarea.
Pentru o clipă, Maria de 81 de ani dispăru.
În locul ei parcă apăruse tânăra din fotografia îngălbenită.
— Trebuia să ne căsătorim în primăvara următoare.
— Dar nu v-ați căsătorit.
Cu câteva luni înainte de nuntă, Alexandru plecase într-o cursă fără ea.
Maria trebuia să zboare și ea în acea săptămână, dar fusese mutată pe altă rută.
Alexandru nu se mai întorsese.
Un accident îi curmase viața înainte să împlinească 35 de ani.
— Ultima dată când l-am văzut, ne-am certat, mărturisi Maria.
Stewardesa ridică privirea.
— Cele mai dureroase certuri sunt cele pe care nu mai ai timp să le repari.
— Ne vedem peste trei zile.
Acela fusese ultimul lucru pe care i-l spusese.
Cuvântul acela o urmărise jumătate de secol.
După accident, familia lui Alexandru hotărâse să-l înmormânteze lângă rudele lui din Germania.
Maria încercase să ajungă.
Anii aceia nu semănau cu cei de acum. Drumurile, aprobările și împrejurările familiei lui făcuseră călătoria imposibilă pentru ea atunci.
Maria continuase să zboare.
Mai târziu devenise instructor.
să ajungă la mormântul lui Alexandru.
— De ce n-ați mers după aceea? întrebă încet stewardesa.
Maria se uită la fotografie.
— La început n-am putut. După aceea mi-a fost frică.
— Pentru că, atât timp cât nu vedeam mormântul, o parte din mine putea să se prefacă că el era doar plecat într-o cursă foarte lungă.
Maria își îndreptă spatele.
— Acum am 81 de ani. Nu mai am timp să mă mint.
Bărbatul de la 3B își coborî ochii.
Stewardesa îi întinse fotografia.
— Atunci trebuie să ajungeți.
Maria o puse cu grijă în geantă.
— Și de aceea ați economisit pentru biletul acesta?
— Genunchii mei nu mai sunt ce-au fost. M-am gândit că, dacă tot fac ultima călătorie până la Alexandru, măcar să nu ajung la el ruptă de spate.
Stewardesa râse printre lacrimi.
Tensiunea din cabină se risipi pentru o clipă.
Atunci bărbatul de lângă ea se ridică.
Omul nu mai avea nimic din siguranța de mai devreme.
— Vă datorez niște scuze.
Își privi costumul, apoi paltonul ei vechi.
— M-am uitat la hainele dumneavoastră și am hotărât cine sunteți înainte să deschideți gura.
— A fost urât din partea mea.