Andrei a ridicat o sprânceană, amuzat.
— Ce faci, faci curat acum? — a râs el, uitându-se la ceilalți.
Am deschis sacul încet, cu grijă, de parcă era cel mai important lucru din lume. Foșnetul plasticului a sunat ciudat de tare în liniștea aceea.
Apoi am făcut primul pas.
Am luat sticla de vin de pe masă și am aruncat-o în sac.
— Lenuța… ce faci? — a șoptit una dintre soții.
Totul intra în sac, unul după altul, fără grabă, fără ezitare.
— Ai înnebunit?! — a izbucnit Andrei, ridicându-se în picioare. — Te oprești sau nu?!
M-am uitat la el pentru prima dată în acea seară.
Și, pentru prima dată în șase ani, nu mi-a mai fost frică.
— Curăț, — am spus simplu.
Am întins mâna și am luat platoul cu friptura.
Am înclinat ușor platoul și toată friptura a alunecat în sac, cu sos cu tot.
Un murmur a străbătut masa.
— Ești dusă?! — a urlat el.
Apoi m-am îndreptat spre el.
Inima îmi bătea tare, dar vocea mi-a ieșit liniștită.
— Ai dreptate, Andrei. Sunt bună doar de mâncat și de aruncat banii, nu?
— Uite, am strâns tot ce contează pentru tine.
Am făcut un pas mai aproape.
Altcineva s-a ridicat încet de la masă.
Dar nimeni nu a spus nimic.
Am trecut pe lângă el și m-am oprit la ușă.
— Lenuța, nu pleci nicăieri! — a strigat el.
M-am întors doar cât să-l privesc peste umăr.
— Și știi care e partea cea mai bună?
— De mâine… nu mai ai pe cine să jignești.
Aerul de pe scară era rece, dar m-a făcut să respir din nou.
Am coborât încet, cu sacul în mână.
Afara, am aruncat sacul direct în tomberon.
Am stat câteva secunde acolo, privind în gol.
Apoi mi-am scos telefonul.
Primul apel: proprietarul.
— Bună seara, mai e valabil apartamentul de închiriat?
Telefonul a început să vibreze.
Pentru că, pentru prima dată, nu mai aveam nimic de spus.
În seara aceea, nu doar că am aruncat un sac de gunoi.
Am aruncat șase ani de umilință.
Și mi-am luat viața înapoi.