Am rămas nemișcată câteva secunde.
Oleg respira greu, dar nu părea speriat de ceea ce făcuse.
Asta a fost partea care m-a trezit.
— Ei? a spus. Acum poate înțelegi că nu trebuie să-mi pui în față orice porcărie.
M-am uitat la cioburile de lângă papucii mei.
Apoi la pata de sos de pe halat.
Și, fără să-mi dau seama de ce, am început să zâmbesc.
— De ce rânjești? a întrebat el.
— Pentru că tocmai m-ai ajutat.
Am luat mătura și fărașul.
Am adunat bucățile de carne.
Am șters sosul de pe frigider.
Oleg s-a întors în sufragerie bombănind ceva despre „femeile isterice care fac teatru din orice”.
Când am intrat în sufragerie, Oleg își acorda chitara.
Am pus plicul pe măsuța din fața lui.
A tras foile afară și a început să citească.
La început avea aceeași expresie plictisită.
A mai citit o dată primul paragraf.
— Nu. Cred că tocmai mi-am revenit.
A aruncat actele pe masă.
— După 30 de ani? Pentru o farfurie?
— Nu divorțez pentru o farfurie, Oleg.
M-am așezat în fotoliul din fața lui.
Pentru prima dată după foarte mult timp, nu-mi tremurau mâinile.
— Divorțez pentru miile de lucruri pe care le-am lăsat să treacă înaintea acelei farfurii.
Acolo era întrebarea pe care o așteptam.
Oleg credea că apartamentul mă ținea captivă.
Credea că frica de singurătate era mai puternică decât orice mi-ar fi făcut.
— Apartamentul este al meu.
— Ce prostie mai e și asta?
Am scos din plic o altă copie.
Apartamentul fusese cumpărat de mama mea cu câțiva ani înainte de căsătoria noastră și trecut pe numele meu. Oleg locuise acolo trei decenii și ajunsese să vorbească despre el ca despre „casa lui”, dar actele spuneau altceva.
Cu trei săptămâni înainte fusesem la avocat.
— Nu în seara asta. Știu.
— Tocmai de aceea am făcut lucrurile legal.
Oleg s-a ridicat atât de brusc încât cablul amplificatorului s-a întins pe podea.
— Eu am băgat bani în casa asta!
— Și eu am băgat bani în chitarele tale.
S-a uitat instinctiv spre chitara spaniolă.
Atunci mi-am amintit ceva.
Cu trei ani înainte, când o cumpărase, eu plânsesem.
Banii aceia fuseseră economiile noastre pentru renovarea băii și pentru tratamentul meu dentar.
— O asemenea chitară își păstrează valoarea. Este o investiție pentru amândoi.
Am arătat spre instrument.
— Dacă e o investiție pentru amândoi, o trecem și pe ea în inventarul bunurilor.
— Să nu îndrăznești să te atingi de chitarele mele.
— Interesant, am spus. Când era vorba despre mașina de cusut a mamei, era „un sicriu pe roți”. Când e vorba despre lucrurile tale, devin sfinte.
În următoarele minute am văzut toate versiunile lui Oleg.
După aceea mi-a spus că nimeni nu mă va mai vrea la vârsta mea.
Apoi a încercat să mă sperie.
În cele din urmă, când a înțeles că nu mă răzgândesc, vocea i s-a schimbat.
— Nina… hai să nu distrugem 30 de ani pentru o ceartă.
Am privit omul din fața mea și am simțit ceva neașteptat.
— Tu ai distrus câte puțin în fiecare zi. Eu doar am încetat să mai repar.
În noaptea aceea am dormit în dormitor cu ușa încuiată.
Dimineața am plecat la farmacie.
La prânz m-a sunat fiica noastră.
— Mamă, tata spune că vrei să-l arunci în stradă.
— Daria, vino diseară și discutăm.
Despre cât de instabilă devenisem.
Despre cum „o simplă discuție despre mâncare” mă făcuse să cer divorțul.
Daria l-a ascultat până la capăt.
Apoi s-a întors spre mine.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
Despre umilințele de la masă.
Despre cum mergeam prin propria casă pe vârfuri.
Apoi s-a uitat la tatăl ei.
— Ai aruncat o farfurie în mama?
— N-am aruncat-o în ea. Am aruncat-o de nervi.
— Asta trebuia să sune mai bine?
Oleg a început să protesteze.
— Tată, îți găsesc eu o chirie pentru primele luni. Dar nu o să-i cer mamei să continue să trăiască așa ca să-ți fie ție comod.
Atunci Oleg a înțeles că pierduse și ultimul argument.
A plecat după două săptămâni.
Și-a luat hainele, amplificatoarele, cablurile și majoritatea instrumentelor. Chestiunile financiare au rămas să fie rezolvate prin avocați.
— O să regreți când o să rămâi singură.
Am închis ușa fără să răspund.
Apoi m-am sprijinit de ea.
Atât de tăcut încât auzeam frigiderul.
La început, liniștea m-a speriat.