Partea a 2-a, continuarea poveștii M-am uitat la Radu.
— Atunci pentru ce îmi cereai banii?
— Andreea, pot să explic.
Mariana s-a ridicat încet de pe scaun.
Expresia ei se schimbase complet.
— Radu… spune-mi că nu ai făcut iar asta.
Cuvântul acela mi-a înghețat mâna pe ceașcă.
Mariana și-a strâns buzele și s-a uitat la fiul ei.
Radu nu mai spunea nimic.
— Am întrebat ce înseamnă „iar”, am repetat.
Soacra mea și-a lăsat geanta pe scaun.
— Acum doi ani a mai făcut o prostie cu bani.
Radu a ridicat imediat capul.
— Ba a devenit treaba mea când ai folosit numele meu ca să-i ceri soției tale douăzeci și cinci de mii de lei.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— A băgat bani într-o afacere cu un prieten. Mi-a spus că e ceva sigur. După câteva luni, banii dispăruseră.
— Aproape treizeci de mii.
Opt ani de căsnicie și omul din fața mea reușise să piardă treizeci de mii de lei fără ca eu să aflu.
S-a așezat la masă și și-a frecat fruntea.
Cu două luni în urmă, același prieten îi propusese să intre într-o mică afacere de import. Radu investise din nou.
Numai că de data asta nu folosise doar banii lui.
M-am ridicat și am luat telefonul.
— Verific contul nostru de economii.
Am deschis aplicația bancară.
Soldul mi-a apărut pe ecran.
Din economiile pe care le strânseserăm ani întregi lipseau 45.000 de lei.
Mariana a rămas cu gura întredeschisă.
— Patruzeci și cinci de mii?!
— Nu i-am pierdut! Sunt investiți!
— Fără să-mi spui? am întrebat.
— Aveam o oportunitate și trebuia să mă mișc repede.
Și atunci am auzit din nou cuvântul care începuse toată discuția.
Când eu câștigam bani, erau ai noștri.
Când el îi cheltuia fără să mă întrebe, tot ai noștri erau.
Doar decizia nu fusese niciodată a noastră.
— Și cei douăzeci și cinci de mii pe care mi-i cereai?
Radu și-a coborât privirea.
— Afacerea are o problemă de lichidități. Dacă mai intră puțin capital, putem recupera totul.
Nu voia să repare niciun acoperiș.
Voia să ia banii pe care îi câștigasem eu din televiziune și să-i arunce după cei pe care îi luase deja din economiile noastre.
— Pentru că știam că o să reacționezi exact așa!
Mariana a lovit masa cu palma.
Amândoi ne-am uitat la ea.
— Tu i-ai spus femeii că eu am nevoie de bani?
— M-ai folosit pe mine ca s-o minți?
— Am vrut doar să evit un scandal.
— Atunci trebuia să nu iei banii, nu să inventezi acoperișuri!
Nu cred că în opt ani o auzisem vreodată luându-mi apărarea.
Dar nici măcar asta nu mai conta.
Mă uitam la Radu și încercam să înțeleg când ajunsesem aici.
Poate că nu în dimineața aceea.
Poate începuse cu mult înainte.
Cu „nu trebuie să știi toate detaliile”.
Cu ceașca pe care nu trebuia s-o folosesc.
Cu toate momentele în care eu cedam pentru că era mai simplu decât să ne certăm.
— Andreea, ascultă-mă. Îți arăt toate actele. Dacă mai punem douăzeci și cinci de mii, există șanse foarte mari să recuperăm investiția.
— Nici măcar nu știi despre ce este vorba.
— Banii din televiziune stau în cont!
Am ridicat privirea spre el.
— Cum adică „ai tăi”? Suntem căsătoriți.
— Exact. Și într-o căsnicie nu scoți 45.000 de lei din economii pe ascuns și apoi inventezi boala financiară a propriei mame ca să mai primești 25.000.
— Nu am spus că e bolnavă!
— Ai inventat un acoperiș, Radu. Nu te agăța de detalii.
Am luat laptopul de pe blat.
— Ce trebuia să fac de mult.
Mi-am transferat onorariile într-un cont personal la care el nu avea acces.
Apoi am salvat extrasele contului comun.
Radu mă privea de parcă eu eram cea care tocmai încălcase o regulă.
— Îți separi banii de familie?
— Nu. Îmi protejez banii de un om care ia decizii în secret și apoi mă minte.
— Tocmai de aceea este mai grav.
Mariana și-a luat geanta.
La ușă s-a întors spre fiul ei.
— Și să nu mai folosești niciodată numele meu ca să scoți bani de la cineva. Dacă ai datorii, spune adevărul și rezolvă-le.
Apoi s-a uitat spre mine.
— Andreea… eu chiar nu știam.
După ce a plecat, am rămas singuri.
Pentru prima dată în dimineața aceea nu mai părea furios.
M-am uitat la ceașca albă cu marginea aurie.
Opt ani avusesem grijă să n-o sparg.