Mireasa a rămas câteva clipe în apă, fără să se miște.
Râsetele din jur păreau tot mai îndepărtate, ca și cum nu îi mai aparțineau acelei lumi.
Rochia îi era grea, lipită de corp, machiajul curgea, părul îi atârna în șuvițe ude. Dar privirea ei nu mai era a unei femei rănite.
Mirele a zâmbit din nou, ironic.
— Hai, nu mai dramatiza… e doar apă.
Și-a strâns încet rochia, a urcat pe marginea fântânii și s-a oprit în fața lui.
Invitații au continuat să filmeze, așteptând o scenă, un țipăt, orice.
— O secundă — a spus liniștit.
A cerut microfonul de la DJ.
Chiar și muzica s-a oprit.
— Ce mai e acum? Un discurs?
Apoi s-a întors spre toți invitații.
— Vă mulțumesc că ați venit azi.
Un murmur a trecut prin sală.
Mirele a dat din ochi, deranjat.
— Serios? Acum faci teatru?
Ea l-a privit pentru prima dată direct.
— Nu. Acum fac o alegere.
Și-a scos încet verigheta.
În sală s-a lăsat liniștea completă.
A pus inelul pe marginea unei mese, lângă paharele de șampanie.
— Dacă pentru tine „o glumă” înseamnă să umilești persoana de lângă tine în fața tuturor — atunci nu suntem un cuplu.
Un val de șoapte a izbucnit imediat.
Mirele a făcut un pas spre ea.
— Ești nebună? E nunta noastră!
Și-a ridicat rochia udă și a făcut un pas înapoi.
— Poți să păstrezi restul spectacolului.
Și a plecat prin sala tăcută, cu fiecare pas lăsând urme de apă pe podeaua strălucitoare.
Iar mirele a rămas nemișcat lângă fântână, pentru prima dată în acea zi înțelegând că „gluma” lui tocmai se terminase… definitiv.