— O voi suna eu, — a spus ea.
— Nu e nevoie. Rezolv eu.
A format numărul chiar în fața lui și a pus telefonul pe difuzor.
Elena a ajuns la cafenea cu zece minute întârziere.
Nu pentru că întârziase intenționat.
Ci pentru că, pentru prima dată după mulți ani, nu își mai organizase viața în jurul dorințelor altora.
A intrat în „Mesteacănul” și a privit în jur.
Nu era terasa elegantă cu fântână, nu erau treizeci de persoane, nu erau cheltuieli de zece mii de lei.
Era o masă simplă, cu doisprezece oameni, câteva flori într-o vază și un tort modest.
Ana stătea la capătul mesei, cu un zâmbet forțat. Când a văzut-o pe Elena, a ridicat sprâncenele.
— Da. Am vrut să-i spun personal „La mulți ani”.
Tomas, așezat lângă sora lui, i-a făcut semn să vină.
— Hai, Elen. Stai jos. Nu mai face atmosferă ciudată.
Pentru prima dată, a observat ceva ce înainte refuzase să vadă: nimeni nu părea supărat cu adevărat pe situație.
Nu pentru că nu plătise ea.
Ci pentru că toți fuseseră obișnuiți ca Elena să rezolve.
— Pe vremuri, femeile știau să țină familia unită.
Elena a ridicat privirea din pahar.
— Așa este. Dar familia nu se ține unită folosind mereu aceeași persoană pe post de sprijin.
La masă s-a făcut liniște.
Tomas a râs scurt, încercând să transforme totul într-o glumă.
— Iar începi cu discursurile.
— Nu, Tomas. Doar că am obosit să fiu persoana care trebuie să fie înțelegătoare pentru toți.
Ana și-a pus furculița jos.
— Elena, nimeni nu te-a obligat să faci atâtea.
— Exact. Nimeni nu m-a obligat. Și asta a fost problema. Toți ați presupus că voi face.
Cuvintele au rămas suspendate.
Pentru că erau adevărate.
După masă, Tomas a prins-o pe Elena pe hol.
— Ai exagerat. M-ai făcut să par rău în fața familiei.
— Tomas, tu ai promis o masă de zece mii de lei fără să mă întrebi. Eu doar am refuzat să plătesc o decizie pe care nu am luat-o.
— Dar suntem soț și soție.
— Da. Dar asta nu înseamnă că eu sunt contul tău bancar cu sentimente.
A plecat înainte să-i răspundă.
În următoarele luni, viața ei s-a schimbat încet.
A devenit șefă de departament. A început să-și pună banii deoparte pentru ea. A mers singură în excursia pe care o amânase de cinci ani. Și-a cumpărat geanta pe care o admirase mereu într-o vitrină, fără să se gândească dacă „merită”.
Apoi a încercat să negocieze.
— Elena, parcă nu mai ești aceeași.
— Ba sunt. Doar că nu mai sunt femeia care uită de ea pentru ca tuturor celorlalți să le fie bine.
Dar nu pentru că Elena a cedat.
Ci pentru că Tomas a învățat, în sfârșit, că o soție nu este o resursă nelimitată.
Iar cea mai scumpă lecție pentru el nu a fost masa Anei.