Era privirea unui om care nu venise să vorbească.
— Știți ce mi se pare interesant? — spuse Luca, iar conversațiile din jur încetară treptat. — Că unii oameni cred că dacă au primit ceva de la părinți, asta îi face mai importanți decât ceilalți.
Elena se uită nesigură la Victor.
— Eu am muncit pentru casa asta. Eu am reparat tot. Eu am fost aici. Am pus umărul. Dar se pare că pentru unii contează doar cine are numele pe o hârtie.
Emilia lăsă furculița jos.
Iar asta îl deranjă mai mult decât o ceartă.
— Luca, vrei să discutăm despre apartament acum? Aici?
— De ce nu? — ridică el vocea. — Poate familia trebuie să știe cum gândești. Poate trebuie să știe că soțul tău locuiește într-o casă în care nu are niciun drept.
Magda își coborî privirea, dar zâmbetul îi rămase.
Elena părea tot mai incomodă.
Luca se aștepta să se enerveze.
Dar ea doar deschise geanta.
Exact ca în seara în care îi spusese că apartamentul nu este subiect de discuție.
— Cred că e momentul să vorbim despre tot, nu doar despre ce îți convine ție.
Puse primul document pe masă.
— Actul de donație. Apartamentul este al meu.
— Contractele de utilități.
— Chitanțele pentru renovări.
— Spui că ai pus umărul. Da, ai reparat robinetul. Ai montat două rafturi. Ai schimbat o priză.
— Și pentru asta ai decis că jumătate din viața mea trebuie să devină a ta?
— Dar nu asta este problema, Luca.
— Problema este că tu nu ai vrut niciodată jumătate din apartament.
— Ai vrut dovada că ești important.
Cuvintele au lovit mai tare decât orice ceartă.
Pentru că erau adevărate.
Luca deschise gura, dar nu găsi nimic de spus.
— Luca… poate ar trebui să te oprești.
Fratele lui îl privi surprins.
— Nu e vorba de partea ei.
— Este vorba că ai început să compari o situație care nu are nimic în comun.
— Eu ți-am oferit partea mea din apartament pentru că am vrut. Nu pentru că Victor mi-a cerut-o. Și nu pentru că mi-a spus cineva că asta mă face o soție mai bună.
— Elena, nu asta am vrut să spun…
Pentru prima dată, femeia aceea liniștită nu mai părea timidă.
— I-ai băgat în cap lui Luca că valoarea unui bărbat se măsoară în metri pătrați. Și acum el și-a distrus căsnicia pentru o hârtie.
Pentru că în acel moment a înțeles.
Nu Emilia îl ținuse la distanță.
El fusese cel care transformase iubirea într-o negociere.
Mai târziu, în mașină, au mers în tăcere.
— Nu, Luca. Ai greșit de multe ori. Dar problema nu este apartamentul.
Emilia întoarse capul spre el.
— Faptul că atunci când mama ta te-a făcut să crezi că ești mai puțin, ai ales să mă faci pe mine vinovată.
— Te iubesc, Luca, continuă ea. Dar nu pot construi o familie cu cineva care are nevoie să mă micșoreze ca să se simtă mare.
În acea noapte, Emilia nu a plecat.
Dar nici nu a rămas aceeași.
Pentru că uneori o căsnicie nu se rupe din cauza unei case.
Se rupe în momentul în care unul dintre oameni începe să creadă că iubirea celuilalt trebuie dovedită prin renunțări.
O femeie care îți oferă un loc în viața ei nu îți datorează și o parte din trecutul ei.
Iar o casă poate fi împărțită.
Dar respectul, odată pierdut, este mult mai greu de recuperat.